Dilema vă recomandă

● The Greek Revolution. 1821 and the Making of Modern Europe (Mark Mazower) – O istorie pasionantă a Revoluției grecești din 1821, a Eteriei și, implicit, a Principatelor Române (Moldova și Țara Românească) de la începutul secolului al XIX-lea, în care veți întîlni și numele binecunoscute ale familiilor fanariote Mavrocordat, Ipsilanti, Șuțu, Cantacuzino, Moruzi, Callimachi, Mavrogheni, Caragea ș.a., privite din cu totul altă perspectivă decît cea a „istoriei patriei” învățate de noi pe băncile școlii.

Restaurantul „Old Shanghai” din Timpuri Noi e un chinezesc onorabil, care merită menționat măcar pentru faptul că are în meniu, pe lîngă colțunașii (jaozi) la abur cu porc sau cu creveți, faimosul Maotai, cea mai prestigioasă și apreciată băutură spirtoasă a Chinei (53 de grade), obținută prin distilarea unui fermentat de mei și grîu (nu tot ce-i chinezesc se face din orez), cu adaos de apă din rîul Chishui. Rachiul-cult are o istorie îndelungată, iar în 1915 a obținut medalia de aur la Expoziția Internațională Panama-Pacific din San Francisco. Are un puternic gust de umami, fructuos-dulceag-cerealier-spirtos, și se înscrie fără îndoială în categoria „love it or hate it”. Merită încercat o dată în viață, chiar și cu riscul de a-l detesta. (Matei Pleșu)

● Art Safari – ediția „Taine și comori” reunește nu mai puțin de șapte expoziții, care mai pot fi văzute pînă duminică la Palatul Dacia-România de pe Lipscani. Fie că este vorba despre „Istoria României în 100 de portrete”, de „Aurul de la Brukenthal”, de lucrările lui Eustațiu Stoenescu, „portretistul aristocrației”, ori de colecția de la Topalu donată de doctorul Gheorghe Vintilă (și acestea sînt doar o parte), expozițiile sînt o companie potrivită și răcoroasă pentru acest sfîrșit de iulie. Mi-au plăcut femeile și Veneția din picturile lui Stoenescu, încăperea în care era expusă în semiîntuneric o singură lucrare, „Cap de fetiță”, a lui Tonitza, spațiul special dedicat Nadiei Comăneci, cu trofee și fotografii, potirele de aur și lada de zestre pictată, dar și lucrările ceva mai recente, provenind din colecții private. La ieșire am trecut prin zona de „picnic la muzeu”, cu o expoziție de artă pe tema picnicului, o invitație la pauză și la conectare cu natura și cu ceilalți. Un grup de eleve de liceu discutau despre școală și părinți, pe pături și perne, între picturile impresioniste ale lui Francisc Gall, cu fete cu rochii ample, umbreluțe și pălării de soare.

Vineri și sîmbătă seară, pe 26 și 27 iulie, la Art Safari vizitatorii sînt așteptați cu ultimele tururi ghidate nocturne și cu o petrecere cu muzică și băuturi gratuite. Accesul este permis între 20-20,30, pe bază de bilet, iar sîmbătă prețurile sînt reduse pentru studenți. (Anda Docea)

● Am revăzut un interviu cu Liv Ullmann, cu ocazia decernării premiului pentru întreaga activitate în cadrul Academy Awards în 2022. Uitasem cît de mult mi-a plăcut poezia ei concretizată în toate lucrurile pe care le spune. Vorbea atît de generos de Lena Endre încît am revăzut filmul lor, Trolösa. Mi-am amintit că în ultima vreme am văzut multe filme despre oameni neliniștiți, însă filmul ăsta are ceva mai puternic – vorba lui Ullmann, o mamă îi spune propriului copil că-l va părăsi, și asta poate fi un lucru mai terifiant decît moartea.

Am citit cu mult entuziasm cartea lui David Grossman, Sînt și copii în zigzag, o carte pentru copii destinată adulților. Călătoria unui puști, Nino, în timp și locuri pentru a afla cine sînt cu adevărat părinții lui. Recomand, în aceeași linie, cartea lui Daniel Pennac, La loi du rêveur: un copil visător care își pierde simțul realității, crește mare și devine scriitor, va ajunge să-și scrie cărțile folosindu-se de visele sale, fiindcă altceva nu are, însă de vise își amintește impecabil. Un scriitor excepțional care suferă de o singură boală, amnezia. În afara viselor, nu-și amintește nici cele mai mici lucruri cotidiene. Mi s-a părut o lecție importantă despre  cum uneori visele chiar merită trăite mai mult decît realitatea. (Ioana Moroșan)

● Îl ador pe John Cheever și periodic mi se face dor să deschid antologia apărută în urmă cu niște ani la Editura Polirom cu povestirile lui. De data asta, în căldura orașului, cineva amintise pe Facebook de filmul Înotătorul / The Swimmer (1968, regia Frank Perry, Sydney Pollack), făcut după povestirea lui cu același titlu și mi s-a părut că s-ar potrivi cu sezonul. L-am văzut cu plăcere, dar am recitit în aceeași seară și povestirea. Are cîteva pagini și mi s-a părut perfectă. Cheever spune suficient, dar păstrează și un mister în jurul protagonistului său, care pleacă într-o călătorie ciudată și își propune să ajungă acasă înotînd în piscinele vecinilor săi. Există o irealitate poetică a personajului pe care filmul și actorul care-l joacă pe eroul lui Cheever, Burt Lancaster, o salvează. Orice e posibil, în fond, căci, așa cum aflăm din primele rînduri: „Era una din acele duminici de miez de vară, cînd toată lumea spune: Am băut prea mult azi-noapte. Poți auzi asta de la enoriașii care pleacă de la biserică, de pe buzele preotului însuși, în timp ce se luptă cu sutana în vestiarium, pe terenurile de golf sau de tenis sau în rezervația naturală în care șeful grupului Audubon suferea de pe urma unei mahmureli teribile”. (Ana Maria Sandu)

● Continui să recomand localuri. Deja foarte mulți români știu despre ce e vorba, deși restaurantul cu pricina nu-i în România. E vorba de unul dintre multele localuri care se află în satul Theologos din insula Thassos. Satul e la munte, în interiorul insulei, la vreo 12 kilometri de coastă, dar a fost descoperit de ani buni de zile de către mulțimile de turiști români, atrași, poate, și de curiozitatea numelui. În lungul șir de localuri tradiționale, unul se numește Iatrou, are o terasă mare cu o perspectivă largă spre vale. Nu e o tavernă foarte tipic grecească nici din punct de vedere al aspectului, nici din cel al funcționării. Nenumărații chelneri și furnicarul dinăuntru, dintr-o zi de vară, te duc cu gîndul la o adevărată industrie. Acolo se poate mînca însă ceva ce nu se prea găsește în România: friptură de capră și ied. Am fost prima oară acolo cu un prieten, în urmă cu ceva ani, și ne-a rămas întipărită în memorie o pisică roșcată care stătea tolănită pe un acoperiș rustic, de ardezie. Cîțiva ani mai tîrziu, el a fost din nou acolo și a recunoscut și pisica. Anul acesta am fost eu, din nou, și am mîncat aceeași delicioasă și fragedă friptură de ied. Pisica era la locul ei în aproape aceeași poziție. Sau poate că era vreo urmașă de-ale ei. (Andrei Manolescu)

● O bălăceală în Sena: recent, Anne Hidalgo, primarul Parisului, s-a scăldat în Sena. „Și-a ținut promisiunea”, a scris publicația franceză Le Point. „Au trecut 40 de ani de cînd primarii Parisului au tot promis că vor înota în Sena, dar astăzi această promisiune s-a îndeplinit. Primarul Parisului, Anne Hidalgo, s-a scufundat în rîul parizian, pe 17 iulie, lîngă podul Sully. Un eveniment care fusese amînat în luna iunie, din cauza unor analize nesatisfăcătoare ale apei. Însoțită de Tony Estanguet, președintele Comitetului de Organizare a Jocurilor Olimpice (COJO) și de prefectul din Île-de-France, Marc Guillaume, Anne Hidalgo a înotat în jur de 200 de metri. Apoi, zeci și zeci de înotători au sărit în apă. Printre aceștia, oficiali din orașul Paris sau parteneri ai Jocurilor Olimpice.” Stéphane Nourisson, director adjunct al departamentului sportiv din Primăria capitalei Franței, a declarat: „Abia aștept, este un moment istoric, este unic. Ne bucurăm să fim în avanpremieră înainte de deschiderea către publicul larg, planificată pentru 2025. Este întîlnirea dintre parizieni și Sena, și e foarte simpatic“. Cu alte cuvinte, dacă vă aflați prin Paris, nu ezitați să faceți ceva simpatic: o baie istorică în Sena. (Stela Giurgeanu)

● În așteptarea primei părți (Chapter 1) a filmului lui Kevin Costner Horizons – An American Saga, recomand celor care l-au văzut deja revizitarea, iar celor care nu l-au văzut și nici nu știu ce-au pierdut vizionarea serialului Yellowstone. S-a spus că este The Godfather dus în Montana și nu e deloc exagerat. Personajele sînt de neuitat, scriitura este impecabilă, iar povestea este de anvergură shakespeariană. Timpul este un inamic pentru cei care nu se împrietenesc cu timpurile. Kevin Costner strălucește, dar întreaga distribuție livrează la cel mai înalt nivel. Evident, meritul principal este al acestui scenarist, Taylor Sheridan, care, din cîte înțeleg, a scris singur toate episoadele celor cinci „sezoane” de pînă acum. Omul a creat o lume fabuloasă, în care westernul întîlnește business-ul sofisticat al secolului XXI și politica americană actuală. Totul se petrece în interiorul și în jurul unei familii (saga de familie, ca gen, este inepuizabilă), cu ample incursiuni în multe straturi sociale. Personajul principal, John Dutton, jucat de Costner, are ceva și din Vito Corleone, și din Principele Salina (Ghepardul), dar e mult prea original ca să poată fi redus la surse anterioare. Yellowstone merită timpul dumneavoastră. Și încă ceva: filmul e plin de formule memorabile (one-liners). Nu cred că poți trece peste un singur „sezon” fără să ți se lipească de minte o propoziție pe care să simți că ai fi putut foarte bine să o spui chiar tu. (Sever Voinescu)