Dilema vă recomandă

● Alsacia și Lorena (Franța), Palatinatul, Saarland, Baden și Renania (Germania) au cel puțin un lucru în comun: faimoasa tarte flambée sau Flammkuchen (în germană) – un fel de pizza cu blat extrem de subțire, așternut, în varianta tradițională, doar cu smîntînă, jumări tăiate mărunt și ceapă tocată fin, coaptă la foc iute, în cuptor cu lemne. (Variantele „reinventate” se pot prepara, la fel ca și pizza, cu orice „topping” dulce sau sărat: cu fructe, ciocolată, brînzeturi, legume, mezeluri etc.) Tarte flambée se potrivește de minune cu vinurile albe vioaie, acide, minerale specifice regiunii din care provine, dar merge, la nevoie, cu orice: cu șampanie, bere, apă, cola sau chiar fără nimic. Ei bine, în București există două localuri (poate singurele din România) care prepară această diafană pizza franco-germană: străvechea, excelenta „Die Deutsche Kneipe” (str. Stockholm) și „WienerHaus” (bd. Dacia), un local mai nou, de inspirație austriacă. Le recomand pe amîndouă cu căldură. (Matei Pleșu)

● Nea Karvali e un sat, o mică localitate în Grecia, la malul Mării Egee, lîngă Karvala. Vocea de pe Waze pronunță numele ei cu un e scurt, ca și cum ar fi vorba de Nea Nicu. Are un mic port pescăresc, foarte pitoresc, pe al cărui dig e și o capelă mică din piatră albă cu o ușă albastră, culorile Greciei. Tot lîngă mare, undeva, e o cîrciumă cu terasă, una dintre cele cîteva aflate chiar la marginea plajei. Cu gard de piatră și mese așezate printre măslini și leandri. Am ajuns acolo la un sfîrșit de sezon, prin octombrie și pe înserat. Era ultimul local deschis în acea perioadă și nici el nu mai avea nici un client. Proprietarul, un tip în vîrstă, ne-a spus că n-are decît un singur fel de mîncare și, dacă nu ne place, nu are ce face. Ce anume? Caracatiță la grătar!

Doar nu era să refuzăm. Nu știam sigur dacă mai mîncaserăm vreodată așa ceva, dar eram cît se poate de deschiși spre orice astfel de noi experiențe. Într-un tîrziu, omul a venit cu farfuriile pe care tronau picioarele de caracatiță bine rumenite, cu lămîie și însoțite de pîine și o carafă de vin alb. Ei bine, erau senzaționale. Fragede și nemaipomenit de gustoase. Am aflat ulterior cît de greu se prepară o asemenea caracatiță și că sînt mai multe metode de frăgezire care se pot uneori și combina: lovită de stînci cu furie, congelată sau uscată la soare, fiartă în vin cu dop de plută... Ideea e să devină fragedă și să rămînă gustoasă. E clar că bătrînelul din acel colț de țară apelase la una dintre cele mai bune rețete. (Andrei Manolescu)

● Recomand pentru zilele toride de vară trio-ul Transylvanian Folk Songs care reinterpretează colecția de folclor a lui Béla Bartók din Transilvania de acum un secol. Violistul Mat Maneri, pianistul Lucian Ban și saxofonistul John Surman au fost aplaudați pentru sincronizarea lor în ceea ce privește redarea esenței compozițiilor lui Bartok dedicate imaginarului folcloric din Transilvania. Critici consacrați precum Kevin Whitehead au apreciat munca celor trei pentru „misterul și claritatea cu care trio-ul infuzează cîntecele tradiționale din Transilvania, despre cum pianul cîntă precum clopotele unei biserici”. De urmărit concertele lor.

În aceeași linie, ultimele zile de vară s-au scurs mai ușor cu un Viscri Cuvée Alb de la Domeniile Matei. Un vin bun, fără a fi pretențios, numai cît să pună în valoare blamata licoare de vară central-europeană, șprițul. (Ioana Moroșan)

● Balkanik Festival – Home of World Music, ediția a XI-a, are loc între 6 și 8 septembrie la Grădina Uranus. Încă de la prima ediție, evenimentul și-a propus, prin artă, să aducă împreună comunitățile, să promoveze diversitatea, incluziunea, înțelegerea și acceptarea altor culturi. În timp, el a devenit un punct de întîlnire pentru comunitățile din București și pentru turiști. Anul acesta, pentru trei zile și trei nopți, Grădina Uranus, cu al său turn de apă proiectat de Anghel Saligny, va fi un spațiu pentru concerte, tîrguri meșteșugărești, expoziții, ateliere și activități pentru copii și adulți.

Începînd de anul trecut, festivalul are și o componentă de dezbateri, tema de acum fiind „Ancestralitatea și tradițiile în arta prezentului: ritualuri x natură x artă”, în încercarea de a explora modul în care ancestralitatea și tradițiile sînt recontextualizate în arta contemporană, pentru a reconecta publicul cu ritualurile și cu peisajele naturale.

Pe scena de la Balkanik Festival vor urca, în cele trei seri, artiști din Armenia, Ungaria, Polonia, Turcia, Germania, Belgia, iar de la noi Mădălina Pavăl și Fanfare Ciocîrlia, ansamblu care sărbătorește 25 de ani de activitate. (Anda Docea)

● Lyon, în zilele noastre. Bastien, un inspector de muncă, este chemat să investigheze un accident: un muncitor care lucra într-o fabrică de prelucrare a deșeurilor a murit zdrobit într-un compactor pentru sticle de plastic.

Maia, jurnalist științific, merge la Centrul European de Cercetare Nucleară (CERN) pentru a scrie un articol despre un cristal recent descoperit, ale cărui proprietăți sînt încă necunoscute.

Cîteva zile mai tîrziu, Bastien află că accidentul a fost, de fapt, o omucidere. În timp ce anchetează cazul, devine, într-un mod bizar, obsedat pînă la depresie de compactor.

Cîteva zile mai tîrziu, Maia descoperă că experimentul cu cristalul a mers prost: acesta s-a transformat într-un drog ultraputernic care provoacă un comportament obsesiv-depresiv și agresivitate.

O dublă intrigă, un roman de dragoste, psihologic și social: Fantastique histoire d’amour, recentul roman al scriitoarei Sophie Divry, pe care îl găsiți, în București, la librăria franceză Kyralina. (Stela Giurgeanu).

● După Manual pentru femei de serviciu, volumul de povestiri de acum cîțiva ani al Luciei Berlin, a apărut, tot la Editura ART, o nouă antologie, O seară în Paradis. Cînd am descoperit-o prima dată pe autoare, am apreciat un fel de cinism vital al textelor ei, care transformă existența într-o scenă irezistibilă. Scriitoarea a avut ea însăși o biografie demnă de un personaj de-al ei, așa că și în cazul acestor povestiri nu știi prea bine dacă viața bate literatura sau literatura salvează toate înfrîngerile ei. 

În textul de început al volumului, unul dintre copiii scriitoarei îi aduce un omagiu emoționant mamei atipice care a fost, femeii care s-a luptat cu dependența de alcool, cu numeroasele slujbe și provocări. Abia în ultima etapă a vieții, în 1994, Berlin este invitată să predea la Universitatea din Colorado, Boulder, unde va rămîne ca profesor asociat pînă în 2000. (Ana Maria Sandu)

# Iată cîteva propuneri gastronomice pentru drumurile de vacanță. Dacă ajungeți la Oradea, vă recomand să vă opriți la cafeneaua Piața9 din Cetate. Fancy, fără să fie de fițe, terasa e o mică oază răcoroasă unde puteți bea o cafea sau o limonadă excelente, un vin bun, dar mai ales puteți gusta produsele lor de patiserie și de cofetărie pe care le prepară chiar acolo și sînt mereu foarte proaspete. Mi-au plăcut mai ales croissantul cu fistic și tarta cu castane, nu e de ignorat nici înghețata artizanală care e la rîndul ei remarcabilă. Oamenii sînt tare drăguți, pentru cinci minute în care ne-au „deranjat” cu o bormașină (făceau mici reparații) ne-au oferit praline din partea casei. Tot la Oradea, vă recomand și un prînz la restaurantul „Căsuța cu nuci”, ceva mai departe de centru, dar merită drumul pînă acolo pentru rețetele ungurești ale bunicii (am încercat, printre altele, mîncărica de dovlecei, un fel de țușpais care nu există la noi, în sud).

Iar dacă vă nimeriți prin Maramureș, opriți-vă și la Complexul „Păstrăvul“ din Săpînța. Am mîncat păstrăvi din balta proprie cu mămăligă și mujdei, am băut afinată de casă și vin, totul cu puțin peste 100 de lei, pe terasa de la marginea pădurii, unde coborau căprioarele pînă aproape de noi. Aceste locuri și multe altele asemeni lor, mici afaceri de familie, sînt o dovadă că încă se poate face turism decent și în România. (Adina Popescu)     

● „Rasismul – nevoia de a prescrie trăsături inerente oamenilor și apoi de a-i umili, diminua și distruge.

Dar rasa este copilul, nu tatăl rasismului. Diferența dintre nuanța pielii și textura părului este străveche. Dar credința în superioritatea unei nuanțe a pielii sau a unei texturi a părului, noțiunea că acești factori pot organiza corect o societate și că sînt semne ale unor atribute mai profunde și care sînt de neșters – aceasta este ideea nouă din inima oamenilor noi care au fost crescuți fără speranță, tragic și mincinos să creadă că sînt albi.

Trebuie spus că procesul de albire, de înnobilare a credinței în a fi alb, nu a fost dobîndit la degustări de vin și petreceri cu înghețată, ci prin jefuirea vieții, libertății, muncii și a pămîntului, prin biciuirea spinărilor, înlănțuirea membrelor, strangularea disidenților, distrugerea familiilor, violarea mamelor, vînzarea copiilor și diverse alte acte menite, înainte de orice, să ne refuze dreptul de a ne securiza și guverna singuri propriile trupuri.

Toată terminologia – relații rasiale, separare rasială, justiție rasială, profil rasial, privilegiul albilor, pînă și supremație rasială – nu servește decît mascării faptului că rasismul este o experiență viscerală, care dislocă creiere, blochează trahee, rupe mușchi, extrage organe, fracturează oase, scoate dinți. Trebuie să nu-ți ferești niciodată privirea. Trebuie să-ți amintești că sociologia, istoria, economia, graficele, tabelele, regresul, toate lovesc violent trupul.

Trebuie să te împaci cu haosul, dar nu poţi minţi. Nu poţi uita cît au luat de la noi şi cum ne-au transformat trupurile în zahăr, tutun, bumbac şi aur.”

Cam așa este întregul eseu al lui Ta-Nehisi Coates Între lume şi mine, traducere de Elena Marcu & Adi Păun, Editura Black Button Books. (Marius Chivu)