Florida

Dilema vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de proză scurtă Florida al autoarei Lauren Groff, aflat în curs de apariție la Curtea Veche Publishing în colecția Byblos, traducere de Ludovic-Ștefan Skultéty.

LAUREN GROFF (n. 1978) este autoarea a patru romane și a două volume de povestiri. A fost recompensată pentru opera ei cu premiile literare The Story Prize, ABA Indies Choice Award și Grand Prix de l’Héroïne Madame Figaro, fiind de asemenea nominalizată de trei ori pentru National Book Award for Fiction și de două ori pentru Kirkus Prize. Are un masterat în ficțiune obținut la Universitatea Wisconsin–Madison. Operele ei au fost traduse în peste treizeci de limbi. La Curtea Veche Publishing i-a apărut în traducere romanul Matrix (2023). Locuiește împreună cu soțul și cei doi copii în Gainesville, Florida.

„Luate împreună, povestirile au o tentă autobiografică, deși, ca într-un tablou de Salvador Dalí, dezvăluirile emoționale sunt codificate în fantasmagorie.“

THE NEW YORKER

„Florida degajă vibrații puternice de realism magic: șerpii, dolinele și panterele iau locul satului Macondo din universul lui Márquez.“

PALM BEACH POST

„Povestirile debordează de imagini atât de puternic palpabile, încât îți vine greu să crezi că umezeala și ploaia nu vor ieși din pagină și nu te vor atinge.“

CHICAGO REVIEW OF BOOKS

„După câte se pare, dorința lui Groff este aceea de a arăta – într-un mod uneori amuzant, alteori dureros, și întotdeauna foarte sensibil – că femeile și copiii sunt adesea mai puternici decât avem tendința să credem și că pământul este mai fragil decât ne dăm voie de obicei să înțelegem.“

SAN FRANCISCO CHRONICLE

„Limbajul lui Groff este superb și clar. Capacitatea ei de a trasa contururile interioare ale personajelor care par să existe în întregime in extremis - și, aproape în întregime, într-o carapace fragilă de prefăcută competență și normalitate - este remarcabilă.“

NPR BOOKS

***

OCHIUL CICLONULUI

Totul a început cu găinile. Rasa roșie de Rhode Island, pe care le crescusem de când erau mici. Le-am strigat până am rămas fără glas, dar degeaba, au rămas înghesuite sub casă, în întuneric, o adunătură compactă abia deslușită, fremătând. Treaba voastră, scârnăvii ingrate! le-am strigat, hotărâtă să le las pradă furtunii. În bucătărie, am stat în fața singurei ferestre rămase nebaricadată și am urmărit uraganul care se lățește ca o vânătaie spre apus. Prin podea am simțit spaima păsărilor înăl­țându-se până în mine ca o rugăciune.

Am așteptat. Omul de la meteo imita vârtejul uraganului, un gest curajos, dar inept. Toate celelalte creaturi se făcuseră una cu pământul sau se băgaseră în el. Eram încă în dreptul ferestrei, ca un căpitan la cârma corabiei, când prima rafală a atins stejarii de pe malul celălalt al lacului și a pornit să străbată întinderea apei. A făcut să tremure peluza, grădina, iar zucchini rămași neculeși s-au legănat ca niște clopote de biserică. Apoi, vântul a lovit casa. Hai, să te văd! am strigat la el. Ori poate e încă un lucru pe care doar l-am murmurat de-a lungul vieții mele absurde. 86

La început, n-a fost mare chestie. Suprafața lacului s-a încrețit. Am avut impresia că mă uit la pielea de găină a unei șopârle uriașe. Leagănul fixat de stejar descria arce largi deasupra apei. Palmierii pitici se înclinau, acceptând invitația la dans.

Vinul pe care îl beam era excelent. Am deschis o sticlă nouă. Fusese ținută în cămară, într-un cooler special făcut să repro­ducă exact nivelurile de umiditate din faimoasele caves1

1. „Pivnițe“ (în franceză, în original). din Burgundia. O sticlă costa pensia pe un an, sau o oră de privit conul unui uragan.

Jeepul vecinului și-a făcut apariția pe șosea stârnind nori de praf gălbui. Bărbatul m-a văzut la fereastră și a oprit. A coborât geamul și a strigat spre mine. Își băgase fața pătrățoasă de culoa­rea cărămizii între umeri. Vântul se întețise, ducându-i vorbele departe și am simțit un val de afecțiune pentru bărbatul care ieșise pe geam și gesticula. Avuseserăm un moment de intimi­tate câțiva ani mai devreme, după plecarea soțului meu, la o reu­niune legată de conservarea mediului, cu trupurile noastre de patruzeci și ceva de ani înțolite de mare efect. Țin minte gustul whiskyului și senzația ciudată pe care mi-o lăsa mustața lui pe dinți. Am ridicat paharul în cinstea lui, în timp ce el răcnea atât de tare, încât se înroșise tot la față și câinele lui de vânătoare a scos capul pe fereastra din spate și a început să urle. Am ridi­cat două degete și l-am binecuvântat senină, așa cum face papa. S-a întunecat la față și a ridicat geamul. A mimat că face coco­loș o bucată de hârtie și că o aruncă peste umăr, apoi a pornit din loc, alăturându-se coloanei de întârziați care goneau spre 87 Ochiul ciclonului

nord cât îi țineau motoarele. Uriașul vârtej avea să-i măture de pe șosea. Jeepul vecinului, am aflat mai târziu, care gonea cu peste o sută cincizeci pe oră, sărutase tandru stâlpul de beton al unui pasaj. Câinele aterizase peste cele șase benzi, într-un canal de scurgere orientat spre sud, și rămăsese ascuns acolo. După ce a trecut noaptea, în calmul dimineții, a urcat pe șosea și s-a trezit singura ființă care supraviețuise în mod miraculos pe o porțiune de un kilometru și jumătate, arătând ca un sandvici de carne și metal.

Am început să cânt de una singură cântece din copilărie, cu versuri pe care nu le înțelegeam și nu le înțeleg nici acum, melodii populare sau din reclame și un cântecel de lea­găn pe care mi-l cânta tata în timpul nenumăratelor nopți albe de pe vremuri. Eram un copil neliniștit, cu sprâncene stufoase, iar cântecele nu făceau decât să-mi doresc să stau trează și mai mult, până când tata însuși adormea, cu trupul strâmb sprijinit de tăblia patului, și îi puteam vedea visele mișcându-i-se pe sub chipul arătos. Stoarsă de vlagă, dar vigilentă, a doua zi la școală eram incapabilă să urmăresc vocea învățătoarei, firul frazelor care ne conducea prin istorie, prin limba engleză ori matema­tică, și îmi umpleam caietul de notițe cu desene – sute de case diferite, podele, ferestre și uși. Mâzgăleam frenetic toată ziua. Dacă aș fi reușit să desenez casa care mi se potrivea, aș fi putut să evadez din acele ore de clasă ucigătoare, să mă adăpostesc, să fiu în siguranță. 88

Casa a inspirat un suflu cutremurător, placajul a gemut, în vreme ce ferestrele s-au tras înapoi. Bezna s-a lăsat asupra lumii de afară. S-a dezlănțuit ploaia. Marfar gonind, motor cu reacție, cascadă furioasă – nu era niciuna din toate astea, și în același timp erau toate la un loc, în jurul meu. Acoperișul mugea sub apăsarea apei, prin geam se vedea ca prin ceață. Când furtuna s-a mai calmat, am văzut o ramură de mărimea unei locomotive desprinzându-se de bătrânul stejar de lângă lac și căzând melan­colic, licheni dezmembrați, îmbibați de ploaie, plutind și întin­zându-se pe suprafața lacului ca niște aripi întunecate, inutile.

Mai degrabă am simțit decât văzut când s-a oprit curentul. Timpul s-a șters din afișaje și luminile s-au stins. În spatele meu, casa și-a dezvăluit personalitatea sinistră, tiranică în întunericul ei jilav. Când m-am întors, l-am văzut pe soțul meu în cadrul ușii.

Îmi bei vinul, a spus. L-am auzit perfect, în ciuda vijeliei. Era un bărbat îndesat, cu treizeci de ani mai în vârstă decât mine. Simțeam mirosul gumei lui de mestecat mentolate și al cremei contra psoriazisului.

M-am gândit că nu te superi, i-am răspuns. Nu mai ai nevoie de el.

Și-a pus ambele mâini pe piept și a schițat un zâmbet. La o săptămână după ce mă părăsise, inima îi cedase. Era în pat, cu amanta. Aia era înfiorător de tânără, bănuiesc că i se adresa ca unui copil mic. Nu vrusese niciodată copii, dar uite că până la urmă futuse unul. Mă bucurasem că ea fusese cea care rămă­sese prinsă sub corpul lui umed și în curs de răcire, cea care îl strigase pe nume, fără să primească vreun răspuns. 89 Ochiul ciclonului

S-a apropiat și a rămas lângă mine, la fereastră. Am rămas nemișcată, așa cum rămâneam de fiecare dată când mă aflam în prezența lui. Ne-am uitat afară, la desfrâul naturii. Roșiile mele minunate erau strivite, iar cuștile de metal ajunseseră împrăș­tiate pe peluză, ca niște fantome în crinoline.

Ai rămas, normal, a zis el. Deși ți s-a spus să pleci acum câteva zile.

E o casă veche, am spus eu. A mai trecut prin furtuni.

N-asculți niciodată de nimeni, a conchis el.

Ia niște vin, i-am propus. Stai cu mine. Ne uităm împreună. Dar pentru numele lui Dumnezeu, taci!

M-a privit cu un aer grav. Ochii căprui îi rămăseseră tineri, oricât de rău ajunsese să arate pielea lui ca de aligator. Ochii aceia mă făcuseră să mă îndrăgostesc de el. Era un poet bun. În seara în care făcusem cunoștință cu el, la acea serată de poe­zie la care mă târâse un prieten, rămăsesem nemișcată ca sub puterea unei vrăji, în timp ce cuvintele poetului mă răscoleau blând, astfel că, atunci când a ridicat privirea spre mine, ochii lui bruni au făcut tunel în mine.

A luat o înghițitură de vin și a mormăit satisfăcut. A ajuns la maturitate. E perfect. Bea-l acum.

Asta și aveam de gând, am zis.

A început să fie nebulos. Poeziile lui, îmi dădusem seama, nu erau bune de nimic când își pierdeau limpezimea. Cum merge cu posteritatea? a întrebat, în timp ce degetele i s-au topit și au început să arate ca niște mănuși. Eu eram executorul lui tes­tamentar. Nu avusese timp să modifice acest ultim amănunt.

O las să se ducă naibii, am spus.90

Ah, a făcut el. La Belle Dame sans Merci1

1. „Frumoasa doamnă făr-de milă“ (în franceză, în original). Titlul origi­nal al unei balade scrise de poetul englez John Keats în 1819, inspirat de cel al unui poem, din secolul al XV-lea, al lui Alain Chartier („La Belle Dame sans Mercy“)..

Nu știu italiană, am zis.

E franceză.

Oh, ca să vezi. Probabil că ignoranța mea te-a scos mereu din sărite.

Draga mea, nu știi nici jumătate din ce credeam.

Ei bine, știu jumătatea mea.

Nu am spus – nu, n-am spus niciodată: Oh, Doamne, cât de mult mi-am dorit o versiune a ta pe care s-o pot ține în între­gime în brațe.

Mi-a făcut cu ochiul, mirosul de mentă a devenit mai preg­nant și am simțit o presiune asupra gurii, doar o clipă. Și din­tr-odată, nu mai eram decât eu, uraganul și casa.

Întunericul s-a întețit, zgomotul s-a amplificat. Vene bleumarin pulsau în norii grei. Mi-am amintit de-o expediție de vână­toare împreună cu soțul meu, când văzusem măruntaiele unui cerb împrăștiate pe jos. Camforul, magnolia și liliacul indian se curbau până la pământ ca niște acrobați. Masa mea din lemn de tec din grădină o pornise pe șosea stângace ca o matahală, pe urmele scaunelor care zburaseră mai devreme.

Cea mai bună găină ouătoare a mea a fost smulsă de sub casă și a descris o oribilă diagonală, izbindu-se de fereastră. Pentru câteva clipe, ne-am uitat una la alta, ochii mei umani în ochii ei de reptilă. Am respirat din nou. Geamul s-a aburit, iar când 91 Ochiul ciclonului

aburul a dispărut, găina nu mai era. În acel moment, o perdea de apă părea să se ridice de pe oglinda lacului și să se izbească de casă. Adusă de vânt, apa a inundat șoseaua, iar grădina s-a transformat într-o fosă, unde un zărgan și un pui de aligator s-au apucat să scobească furioși în sol. Dindărătul afinilor s-a ivit o creatură de coșmar, plină de noroi, pășind încovoiată împotriva vântului. Mi-am dat seama că e o ființă umană doar în clipa în care vântul a luat-o pe sus și a izbit-o de ușă. Fără să stau pe gânduri, am alergat să deschid ușa, iar bărbatul s-a rostogolit înăuntru. Am fost smulsă din loc, dar am reușit să mă apuc de clanță, ca să nu-mi iau zborul. Vârtejul a apucat un ghiveci de flori și l-a trântit de cuptorul cu microunde. Bărbatul s-a târât până la mine și m-a ajutat să împing ușa, care în cele din urmă s-a închis, iar furtuna a urlat de furie că a fost lăsată din nou afară.

Era gol, înnoroiat și începuse să râdă. Din părul murdar îi ieșea o buclă aurie. Când i-am șters fața cu poala rochiei, am descoperit că e iubitul meu din facultate. M-am așezat pe podea lângă el, răzuind cu unghiile noroiul de pe corpul lui până când l-am putut vedea în întregime.

Oh, a exclamat când a putut vorbi. Întotdeauna fusese un băiat vesel, vorbăreț și drăgăstos. Mi-a cuprins fața în mâinile sale și mi-a zis: Ai îmbătrânit! Ar trebui deci, manșetele de la pantaloni să le sufleci!1

1. Adaptare a unor versuri din poezia „The Love Song of J. Alfred Prufrock“, de T.S. Eliot.

Nu port pantaloni, am spus, smulgându-mă din mâinile lui. Mai rămăsese niște apă pe conducte, așa că l-am spălat. Și-a înfășurat un prosop de bucătărie în jurul taliei. A continuat să se uite la mine cu coada ochiului până când l-am apucat de bărbie 92

și l-am obligat să mă privească în ochi. Iată și trandafirul roșu și umed din spatele urechii. L-am urmărit cum ia o înghițitură zdravănă de vin și am observat felul în care ligamentul roșiatic se mișca deasupra osului.

Deci, chiar ai făcut-o, am zis.

Prietenul unui prieten al unui prieten îmi povestise niște lucruri: despre Calgary, cel mai rău motel în care fusese vreo­dată, și despre un vechi pistol de duel, moștenire de familie. Dar n-avusesem încredere nici în prieten, nici în prietenul priete­nului, cu atât mai puțin în povestea aia la mâna a treia, și acest act păruse atât de improbabil pentru o ființă cu un suflet atât de tânăr, încât decretasem că nu poate fi o poveste adevărată.

E atât de straniu, am zis. Erai cel mai fericit om pe care l-am cunoscut vreodată. Erai atât de fericit, că a trebuit să mă des­part de tine.

A ridicat capul, m-a prins în brațe și m-a așezat pe genunchi. Fericit, zici?

Mi-am sprijinit capul de pieptul său tânăr și plăpând. Mi-am adus aminte de cât de obosită devenisem după doi ani cu el, cum nu mai puteam suporta nevoia lui de a mă suna la trei noap­tea ca să-mi citească cine știe ce pasaj din Benjamin, sâmbetele în care trebuia să-l caut prin baruri sau faptul că-l găseam în sufrageria vreunui necunoscut, simțeam că explodez în bucăți mici, mici dacă mai sunt nevoită să îi pregătesc nenorocitele alea de sandviciuri cu ou ca să-i umplu gura să tacă și să-l fac să adoarmă în zori. Ultima lună ne-o petrecuserăm în Spania. A trebuit să-mi vând un ovar ca să ne plătim sejurul, iar el a dispărut în Barcelona. Am plâns o oră întreagă în mijlocul unui grup de spanioli îngrijorați, până când a apărut pășind voios, ducând în lesă un ogar afgan furat. În ochi îi apăruse o strălucire 93 Ochiul ciclonului

stranie; luminând în jur ca un far, anunța un caracter ciudat. M-am uitat la el în penumbra casei lovite de furtună, la gaura din spatele urechii.

A zâmbit, parcă așteptând ceva, frecându-și buzele de înche­ieturile mele. Oh, am zis.

Să uităm ce-a fost, a rostit. A dat pe gât jumătate de sticlă de vin, de parcă ar fi fost un pahar de plastic plin cu bere. O armată de gândaci de palmieri pitici s-a ivit din aparatul de aer de condiționat, încolonați ca la paradă, cu un aer politicos. Am simțit subțirimea prosopului între pielea lui și picioarele mele; băiatul ăsta frumos întotdeauna mă tulburase.

Dumnezeule, cât te-am iubit, am spus. O ținusem pentru mine mereu. Credeam că în asta consta puterea mea asupra lui, să nu-i spun.

Să uităm, am repetat după el. Acum, spune-mi ce cauți aici.

Barca sălta pe valuri, mișcând vâslele ca înotătorii din brațe. S-a repezit în trunchiurile stejarilor și a rămas înțepenită acolo. Geamul ferestrei pulsa, cu întunericul atât de dens zugrăvit pe ea, încât îmi deslușeam propria reflexie, cu tâmplele cărunte și ridurile de deasupra buzelor. Am simțit casa ca pe o cavernă. M-am gândit că ar fi fost plină acum: soțul meu, voci abia auzite, măcar găinile.

Îți amintești de copiii noștri? am întrebat.

Un zâmbet larg i s-a întipărit pe față. Clothilde, a zis el. Rupert. Haricot și Abricot, gemenii. Dodie. Australopithecus. Și Dirk. Niște genii, toți, cu mintea ta și frumusețea mea.

L-ai uitat pe Cleanth, am spus eu.

Preferatul meu! Nu-mi vine să cred că l-am uitat. Crea careuri de cuvinte încrucișate, câștiga concursuri de ortografie. Bunul, bătrânul Cleanth. 94

Mi-a ridicat mâna și a sărutat-o. Ce păcat, a zis în șoaptă.

În momentul în care am vrut să-l întreb ce regretă, fereastra a explodat într-o ploaie de cioburi. Vântul a intrat și mi l-a răpit. M-am prins de marginile bufetului și l-am văzut pe frumosul meu băiat executând saltul îngerului în balta de un metru adân­cime care devenise grădina mea. S-a întors pe spate și a început să înoate. Pe urmă a imitat una dintre găinile mele moarte, care plutea pe apă, cu aripile întinse spre cer, ca o imprecație. S-au învârtit unul în jurul celuilalt, ca niște înotători în sincron, cu brațele ridicate, și au fost înghițiți de ape în același timp.

Am băgat două sticle și un tirbușon în mâneci și am înaintat spre ușă, împotriva vântului. Odată ieșită afară, mi-a fost aproape imposibil să merg. Casa se umfla în jurul meu, iar vije­lia m-a urmat, răsturnând ceasuri și scaune, răsfoind foile par­titurii de pian înainte de a o lua pe sus. Mi-a răscolit prin cărți, luându-le pe rând, ca și cum ar fi căutat marginalii, apoi a răs­turnat rafturile, pur și simplu. Dedesubtul casei, apa a început să se ridice, strecurându-se prin crăpăturile podelei, prin siste­mul de ventilație, transformându-mi covoarele într-o mlaștină. Șobolani galopau pe scări, spre dormitorul meu. Mi-am croit drum în tot acel haos, înaintând cu greu în coate și în genunchi. O broască-țestoasă a trecut pe lângă mine, urmată de un raton cu un pui în spinare, care m-a privit cu ochii lui mari de pun­gaș. Cucu-bau! am făcut eu, iar el și-a ascuns căpșorul în blana mamei. La lumina unui ceas pe baterii, am văzut ochi lucind în întuneric, șobolani, un șarpe, un oposum și o mulțime de insecte împrăștiate prin încăpere, de ziceai că au pus de-o petrecere în 95 Ochiul ciclonului

pijamale. Baia era singurul loc fără fereastră, în centrul casei și, odată intrată înăuntru, i-am încuiat pe toți pe din afară.

M-am culcat în cadă, simțindu-i răcoarea plăcută îmbrăți­șându-mă. Întotdeauna am simțit o legătură profundă cu căzile de baie, ca și cum am fi surori. Fără cineva înăuntrul nos­tru, suntem doar niște coji albe, goale. Era o beznă totală în baia închisă ermetic. Casa se sucea și se clătina; deasupra, acoperișul se desfăcea încet, încet. Vântul se juca pe horn, făcând întreaga casă să fluiere ca un cimpoi. Am savurat fiecare înghițitură de vin, întrebându-mă cum se vor termina toate astea: acoperișul smuls, furtuna pătrunzând înăuntru; casa clătinându-se și azvâr­lindu-mă afară. O viperă-de-apă strecurându-se pe țevi și venind să se cuibărească la căldură între picioarele mele.

Pe deasupra urletului furtunii s-a auzit sfârâitul și trosnetul unui băț de chibrit ud aprinzându-se. Undeva, lângă toaletă, a izbucnit o flăcăruie, care s-a stins după câteva clipe. În locul ei s-a înălțat în aer aroma tutunului de pipă.

Isuse Cristoase, am zis eu.

Nu. Taică-tu, m-a corectat el cu accentul lui ușor. I-am sim­țit zâmbetul când a adăugat: ai grijă cum vorbești, draga mea.

L-am auzit cum se așază lângă mine, pe marginea căzii, de parcă ar fi fost căpătâiul patului. Mâna lui mi-a îndepărtat o șuviță de păr ud din gură. Mâna mea s-a întâlnit cu a lui și i-am simțit pielea flască pe oasele fragile. M-am bucurat că e întu­neric. Era mâncat pe dinăuntru de cancer. Mama, după mai multe pahare de gin și tonic, devenea crudă. Odată, îmi descri­sese cum sfârșise tata. În ultimele câteva zile, zisese, era doar un sac de carne umflat. 96

Nu fusesem acolo. Nici măcar nu știam că e bolnav. Fusesem trimisă în tabără de cercetașe. În timp ce el se stingea, eu învă­țam să fac noduri. El delira despre satul lui natal, despre cireși, despre taurul care mugea toată noaptea pentru că voia o vacă, iar eu sărutam o fată pe nume Julia Pfeffernuss. Mulți ani după aceea, am crezut că toate limbile au gustul trifoiului căruia îi sugeam tulpina ca să-i simțim nectarul. În timp ce tata uita engleza pe care o știuse și își striga mama în maghiară, eu mă plimbam în mijlocul lacului cu o barcă cu pânze furată. Înainte să se fi construit barajul, acolo fusese un sat. Am coborât pân­zele, am lăsat ancora în apă și am plonjat în adâncuri. Când am deschis ochii, m-am trezit dinaintea unei camere de fată, piepte­nii și periile erau scoase din trusa de cosmetică și mi-am văzut în oglinda plină de alge reflexia, încadrată de fereastră. Într-o sufragerie, un somn zăcea pe un platou, ca și cum s-ar fi servit singur. S-a uitat la mine, a scuturat din cap și, cu un aer înțe­lept, s-a îndepărtat înotând. Am văzut pe o frânghie cearșafuri uitate, fluturând în sus, spre soare. Am ieșit la suprafață, m-am suit în barcă și am vâslit spre tabără. N-am spus niciodată, nici măcar o singură dată, ce-am văzut, nici măcar soțului meu, care și-ar fi însușit amintirea.

Le-aș fi putut spune prietenelor din tabără, bănuiesc. Nu cred că voiam să păstrez pentru mine acel miracol. Dar la ponton mă aștepta directoarea, cu buzele strânse într-o expresie de compa­siune flămândă, cu gluga roșie a hanoracului mișcându-i-se rit­mic în vânt. Încă îmi răscolește amintirile, limbă mare și urâtă. 97 Ochiul ciclonului

Prima dată când am văzut această casă cu terenul ei de două­zeci și cinci de hectare, nu m-am îndrăgostit de podelele ei de duramen de pin, de ventilatorul din pod, care făcea răcoare toată vara în lipsa unui aparat de aer condiționat, sau de magno­liile care arborau cupe de lumină albă. M-am îndrăgostit de lea­gănul prins de bătrânul stejar aplecat asupra lacului, care făcuse fericit vreun copil și acum aștepta un altul. Soțul meu a cercetat din priviri biroul cu lambriuri de mahon și a murmurat: Da. Eu eram în bucătărie și mă uitam la leagăn, la lumina soarelui care cădea blând pe trunchiul copacului, ca o promisiune, și mi-am spus: Da. Zece ani, zi de zi, privind acel leagăn mișcându-se în briza dimineții, m-am gândit: Da, și cuvântul îmi străpungea delicat diafragma, cuvânt care s-a perpetuat până la plecarea soțului meu, și chiar și după aceea, și după moartea lui; chiar și atunci, încă sperând.

Am stat mult așa, eu ținându-l pe tata de mână, în tenebrele dezlănțuite. Am așteptat să-l aud vorbind, dar fusese genul de om care știe cum să cultive momentele de tăcere între oameni. El fuma, eu beam, iar lumea obosea de propriile accese de furie.

Am pierdut conștiința propriului corp. Simțeam doar nete­zimea emailului sub mine și căldura mâinii tatălui meu. Timpul a trecut, nesfârșit, cât ai răsufla o dată.

Încet, vântul s-a îmblânzit. A suspinat. A încetat să bată. Casa a tremurat și a gemut revenind la poziția firească. Răsăritul timid picta o panglică cenușie pe sub ușă. Mi-am recăpătat trupul. Tot 98

ce auzeam era bătaia inimii și ploaia răpăind pe acoperiș și am zis: Ții minte cum îți sunai familia din Ungaria?

Erai mereu atât de furioasă, a răspuns el. Urlai la mine în timp ce încercam să vorbesc. Maică-ta te scotea afară să-ți cum­pere înghețată când voiam să-i sun.

Nu puteam să mănânc, mă uitam la ea cum se topește.

Știu, a zis.

Nici acum nu pot, am reluat eu. Uram să te văd cum des­chizi gura și devii alt om.

Am așteptat. Aerul părea făcut din noroi, în același timp umed și lipicios. Am zis: Nu mi-am închipuit niciodată c-o să mă simt atât de singură.

Toți suntem singuri, a replicat el.

Tu m-ai avut pe mine, am zis.

E-adevărat, a recunoscut el. Mi-a masat ceafa, netezindu-mi nodurile.

Am ascultat transformarea lumii de afară. Ori suntem în ochiul ciclonului, ori am scăpat cu totul, am reflectat eu.

Eh, a făcut el. Întotdeauna vor mai fi furtuni, știi doar.

M-am ridicat, amețită, cu sticlele rostogolindu-se de pe mine și zăngănind până au rămas nemișcate în cadă. Știu, am răspuns.

Va fi bine, a spus el.

Mă așteptam la mai multă înțelepciune de la tine, am zis. Morții n-au niciun fel de probleme.

Am deschis ușa dormitorului și lumina dinăuntru m-a orbit. Placajul care acoperea geamul fusese luat de vânt, ca o velă, și zburase odată cu rama ferestrei. În ziduri erau găuri dreptun­ghiulare. Animalele plecaseră. Ca un musafir bine-crescut, fur­tuna strânsese și luase cearșafurile, cu excepția unuia, atârnat ca un drapaj perfect pe oglindă, scutindu-mă de propria reflexie. 99 Ochiul ciclonului

Daunele erau totale: arbori de trei sute de ani smulși din rădă­cini, orașe făcute una cu pământul, ca și cum un pumn uriaș venit din soare le-ar fi zdrobit cu o lovitură, după care le-ar fi pisat. Viața mea se împrăștiase în trei ținuturi. Cineva a găsit un roman pe care scrisesem că-mi aparține pe capota însorită a unei mașini în Georgia. Oriunde priveam, vedeam numai moarte. Copilul unui vecin, scăpat teafăr din uragan, ieșise afară în vreme ce restul familiei salva ce era de salvat, căzuse într-o piscină și se înecase. Echipa de baschet a liceului, ignorând orice avertis­ment, trecuse un pod și fusese înghițită de apele golfului. Doi vechi prieteni fuseseră luați de torente. Alții, când au văzut ce au pierdut, au rămas cu inimile frânte. Furtuna furase restul de vin, cu tot cu cămara unde se afla. Găinile mele se înecaseră, se făcuseră bucăți, iar pământul pe care erau împrăștiați fulgii lor arăta ca o față pistruiată. Săptămâni la rând, putoarea cadavrelor putrezite avea să-mi bântuie visele. Luna următoare, mucegaiul avea să mistuie tencuiala, lăsând în urma lui magnifice fresce în verde-cenușiu și siena arsă. Dar scheletul casei rezistase, la fel și ușile. Casa însăși rezistase.

Am coborât scările și, la parter, am dat peste o colonie de tatu epuizați. Solariul era plin de păsări-cardinali, caprimulgi-stri­gători și bufnițe. Insectele au fugit fără grabă din calea mea. Am scuturat covoarele și din ele s-au scurs pe podea vopselu­rile vegetale cu care fuseseră impregnate. Creierul îmi era prea mic pentru craniul meu și se izbea dintr-o parte în alta în timp ce pășeam. Să merg prin acea umiditate era ca și cum mi-aș fi făcut drum prin mătase jilavă. Totuși, am deschis ușa să mă uit la dezastrul de afară.

Și atunci m-am oprit, cu respirația întretăiată. Am izbucnit în râs. Hai că asta chiar e de pomină, am zis cu glas tare. Sau poate n-am zis cu glas tare.

Casele noastre ne conțin. Cine poate spune noi înșine ce conținem? Acolo jos, în locul unde fuseseră treptele, stând în echilibru la marginea pantei: un ou, întreg și mut, conținând în coaja lui toată lumina zorilor.