Relația cu clădirile de patrimoniu poate fi o relație foarte toxică

Ce greșeli fac frecvent cei care decid să salveze o casă veche, cum încearcă românii interesați de trecut să-și sporească șansele de a primi finanțare și cum ar putea crește bunăvoința statului față de inițiativele care vizează patrimoniul privat.

Clădirile de patrimoniu nu reprezintă doar simple construcții, cu o mai mică sau mai mare utilitate practică, ci sînt adevărate punți către trecutul nostru și ne oferă o perspectivă asupra istoriei și culturii locale. Investițiile în clădiri de patrimoniu sînt, totodată, investiții în viitor: au o valoare culturală intrinsecă și ne oferă o identitate, dar ne pot oferi, cu siguranță, și avantaje economice.

Antreprenorul Ionuț Țața intră în detaliile complicatei chestiuni care este investiția în patrimoniu și punctează greșelile pe care le fac frecvent cei care decid să salveze o casă veche. Aflăm cum încearcă românii interesați de trecut să-și sporească șansele de a primi finanțare și cum ar putea crește bunăvoința statului față de inițiativele care vizează patrimoniul privat.

Vorbim adesea despre bune practici în arhitectură, în restaurare, în reabilitare, însă care ar fi bunele practici în ceea ce privește finanțarea și valorificarea patrimoniului cultural? „Cred că numărul de bune practici sînt puține”, ne explică Ionuț Țața. „În fiecare oraș mare, avem cîteva exemple de bune practici la care să ne uităm și la care să zicem, da, aici nu doar că arată bine, dar e și bine făcută structura, rezistă în timp și, din punctul meu de vedere, ca non arhitect, ci ca economist, are sens și e sustenabil, în sensul că are o funcțiune care se autoîntreține în timp”. Iar autoîntreținerea este mai importantă decît am putea crede la prima vedere. În opinia lui Ionuț Țața, „înseamnă că oamenii care trăiesc acolo din ceea ce fac își permit să schimbe țiglele cu unele de aceeași calitate, de aceeași tipologie, sau să întrețină fațada peste un număr de ani. Înseamnă că nu este o reabilitare o dată în viață”.

Pentru că există multe proiecte de reabilitare a clădirilor de patrimoniu, de reincluderea lor în circuitul public, pentru care nu există finanțare, oamenii sînt nevoiți să se adapteze, să-și regîndească tacticile și chiar destinația clădirii, astfel încît să se califice pentru finanțare. Aici urmează, firesc, întrebarea dacă există o metodă, un tertip care să crească simțitor șansele de a obține o finanțare.

„Am avut multe conversații de genul ăsta cu oameni care, într-adevăr, deja căutaseră sau găsiseră un ocoliș. Și de obicei, cînd eram mai neexperimentat, mă lăsam dus un pic pe acest ocoliș. Între timp, încă din prima avem discuția despre cum acel ocoliș ne distanțează de ceea ce vrem să facem de fapt. Dar e un fenomen real și un fenomen de care nu o să scăpăm foarte curînd. Pînă la urmă, cei care nu s-au băgat pe acest drum ocolit au reușit poate într-un alt mod să-și facă proiectul cu bani privați în absența unor bani publici, dar poate mult mai corect”, ne explică Ionuț Țața.

„Cred că putem să găsim căi alternative de a finanța sau moduri alternative de a finanța clădirile și, în primul rînd, trebuie să ne gîndim la o utilizare deșteaptă pentru ele pe termen lung, pentru că dacă ne ducem într-un sat izolat din Transilvania și ne propunem să restaurăm biserica de acolo, dar satul e golit de oameni care aparțin acelui cult religios, nu ne putem aștepta ca acea biserică să funcționeze în continuare ca biserică. În mod evident, va avea o funcțiune de tip muzeu sau de centru cultural”, continuă Ionuț Țața, care oferă și cîteva exemple de posibilități în astfel de situații: „ai putea să faci un fel de spațiu de co-working într-o biserică, practic să o scoți din circuitul bisericesc, într-un mod formal, cu acceptul bisericii, să-i dai altă funcțiune care oferă oamenilor ceva aliniat la valorile Bisericii, un loc de sprijin, un acoperiș care să-i protejeze. Poate să fie un centru social, în aceeași măsură. Cumva, cred că o căutare a acestor ocolișuri poate să fie toxică, dar cîteodată căutarea ocolișului sau găsirea unui mod de a utiliza acea clădire în procesul ăsta de explorare a unui ocoliș de finanțare s-ar putea să ajungă să găsească utilizări interesante pentru clădiri care astăzi sînt lipsite de spirit, lipsite de utilizare”.

Pentru mulți dintre cei care aleg să investească în patrimoniu, decizia este una emoțională, astfel că se întîmplă ca inițiative motivate de bune intenții să eșueze adeseori financiar, iar unele greșeli sînt frecvente.

„Relația cu clădirile de patrimoniu este sau poate fi o relație foarte toxică. Exemplul cel mai bun mi se pare că e dat de genul de slogan, campanii, organizații care vorbesc despre a adopta un monument. „A adopta” are inerent, în semantica sa, ideea asta că monumentul ăla nu avea, nu are o utilizare, e părăsit undeva într-un colț, n-are valoare. E ca un cîine care a fost considerat lipsit de valoare, aruncat în stradă, hăituit, și acum trebuie adoptat. Și atunci se păstrează această relație în care trebuie mereu să-l întrețin, poate să-i dau de mîncare, dar primesc de la el o dragoste, în cazul ăsta, fictivă. Dar poate să fie multă toxicitate în termeni de utilizare, să zic, economică sau de echilibru economic și psihologic”, ne spune Ionuț Țața, care ne arată și o posibilă soluție la o astfel de problemă: „Sînt de acord că lucrul ăsta trebuie făcut, dar e nevoie de un pic de pragmatism în asta, și ceea ce am exemplificat recent ca model de a rupe ciclul ăsta, să zicem, toxic e modul în care funcționează fondurile de investiții care practic vin, investesc într-o proprietate sau în acțiuni, după care ele știu deja că scopul lor este să vîndă asset-uri sau alte participațiuni. Investesc astăzi într-o clădire, o pun la punct și în cinci sau maximum zece ani, să zicem, trebuie să recupereze investiția. Ce vedem în zona clădirilor de patrimoniu este că, în primul rînd, perioada de avizare, mai ales dacă vrei să faci ca la carte, durează sau poate să dureze foarte mult. Perioada de realizare a investiției fiind disproporționată cîteodată sau imprevizibilă, durează mai mult decît te-ai așteptat, și atunci te întinzi dincolo de un orizont de cinci ani, de obicei, cu tot procesul ăsta, și abia după aia poți să-i dai o utilizare economică și să îți recuperezi investiția. Și atunci, o abordare mai pragmatică este cea în care investesc ca să-i dau o utilizare, ca să restaurez activul ca la carte, și după aia să-l vînd. Cred că e nevoie de un pic de imbold din zona publică, în sensul unei politici publice care să încurajeze genul ăsta de investiții, de acțiuni, și care să creeze avantaje, probabil fiscale, că sînt cele mai la îndemînă în zona investițiilor pentru așa ceva”.

Despre modul în care putem crește capacitatea, eficiența și calitatea investițiilor de stat în patrimoniul aflat în proprietate publică, Ionuț Țața consideră că ar trebui create unele departamente, direcții sau echipe care să se preocupe dedicat de subiectul ăsta. De exemplu, în cadrul direcției arhitectului șef, trebuie să existe o echipă care se ocupă dedicat de monumente de patrimoniu, iar metodologia după care se ocupă și în care prioritizează trebuie să fie unitară.

„O boală mare pe care o văd în sfera politicului de multe ori, dar nu doar, este aceea de a vorbi despre „dacă ne scoatem bani”. Cînd sîntem în zona publică și facem investiții publice, nu ne putem gîndi exclusiv dacă ne recuperăm banii. Dacă facem un aeroport, nu ne interesează dacă aeroportul ăla își recuperează în 10 ani investiția. Pentru că el generează atît de mult impact economic, social și cultural, încît investiția se recuperează economic, financiar. La fel și la clădirea de patrimoniu”, este de părere Ionuț Țața.

„Nu putem să ne uităm numai la clădirile din centrul istoric. Ne trebuie un mod echilibrat, balansat de a face investiții. Deci, cred că urgența e un criteriu și el să prevaleze, dar dincolo de asta trebuie să ai un echilibru în care la fiecare investiție făcută pentru o clădire din centrul istoric, zona 0 a orașului, să investești după aia în două clădiri din zonele 1, 2 sau 3 ale orașului, pentru a păstra un echilibru. Altfel vedem și chiar e vizibil lucrul ăsta în foarte multe orașe din România în care se reabilitează fațadele clădirilor din centrul istoric, se fac investiții, se pun toalete automatizate moderne numai în cea mai mare stație de autobuze din centrul istoric, în fața clădirilor de patrimoniu, de altfel, și nu mai ajung și în restul orașului. Pentru că acolo sînt cele mai vizibile și de acolo începi. Aceleași lucruri cu clădirile de patrimoniu: le pui la punct cu cele din centru, pentru că le vede toată lumea. Începi poate cu clădirea primăriei sau cu un muzeu spectaculos care e undeva în centru, după care te pierzi pe parcurs”, adaugă Ionuț Țața.

În concluzie, el oferă și un sfat ministerului de profil: „gîndirea sistemului fiscal. Cred că trebuie niște încurajări fiscale în zona asta de investiții în clădiri de patrimoniu, niște scutiri de taxe care sînt fie generalizate, nu să le ai disponibile doar la nivelul unei municipalități care iau decizii de consiliu local. Să te scutească de taxe dacă faci anumite investiții în clădiri de patrimoniu. Cred că scutirile de taxe sînt un minim pentru oamenii care adoptă o clădire de patrimoniu și o fac ca la carte. Aș condiționa orice fel de scutire de taxe sau orice fel de încurajare de calitatea intervenției”. Iar o altă soluție oferită de Ionuț Țața ar fi un sistem în care mediul privat să poată să aplice inclusiv la finanțare cu investiție gata făcută, ca la carte: „iarăși, ar accelera lucrurile, pentru că un privat care a investit și care obține bani după o investiție făcută ca la carte poate să facă o a doua investiție ca la carte”.

Material cules din proiectul „Cine ascultă o casă?”, realizat de Cronicari Digitali, susținut de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de Arhitectură