Abel

Mielul jertfit de Abel este prima prefigurare și anticipare a Mielului al cărui sînge avea să șteargă păcatul lumii. El stabilește, încă de la început, legătura dintre jertfă și păcat, care este marca religiei autentice într-o lume păcătoasă. De aceea, picturile din Catacombe vor reprezenta cu predilecție jertfa lui Abel, iar Canonul liturghiei va vedea în ea una dintre cele mai desăvîrșite și mai vechi prefigurări ale tainei Crucii.

Dar faptul că aprobarea lui Yahve are ca obiect justificarea jertfei sîngeroase și afirmarea superiorității ei și, prin urmare, că ea nu datorează nimic intențiilor lui Abel și Cain, ne pune în prezența unei afirmații paradoxale. Într-adevăr, trebuie să admitem că Dumnezeu a acceptat jertfa lui Abel și a respins-o pe cea a lui Cain fără vreun alt motiv în afara liberei Sale alegeri. A dori să atenuăm acest lucru, așa cum a făcut-o tradiția ulterioară, înseamnă a ne împiedica să înțelegem drama care urmează și, prin aceasta, a suprima taina însăși pe care episodul evocat ne-o descoperă încă de la începutul Scripturii, deja în cadrul Legămîntului cosmic, și pe care o vom regăsi mereu în Scriptură. Este vorba despre taina alegerii.

Abel nu este ales pentru că este drept. Este drept pentru că este ales. Preferința lui Dumnezeu se îndreaptă spre el fără vreun merit anterior din partea lui. Aceasta este însăși taina harului, în întregul ei paradox. Dar această taină, care descumpănește rațiunea umană și stîrnește atît de des revoltă, este cea care ne obligă să ieșim din căile noastre pentru a intra în căile lui Dumnezeu și pentru a ne introduce, de fapt, într-un plan mai bun. Pentru că dacă ar trebui să fim judecați după dreptate, toți am merita să fim condamnați – și este, în cele din urmă, mai bine pentru noi să nu ne bizuim decît pe milostivire. Abel este primul dintre cei aleși de Dumnezeu în pragul istoriei umane, din sînul lumii păgîne, spre a fi primul obiect al generozității Iubirii.

Alegerea lui Abel nu înseamnă, de altfel, respingerea lui Cain. Nimic nu spune că jertfa lui Cain i-a displăcut lui Dumnezeu. Epistola către Evrei spune doar că jertfa lui Abel era mai bună. Este vorba, așadar, doar de inegalitatea darurilor lui Dumnezeu. Dar tocmai acest lucru îi este insuportabil lui Cain. El reprezintă, de la începutul umanității, spiritul egalitar care este marele obstacol în calea pătrunderii în lumea iubirii generoase. El își compară soarta cu cea a fratelui său și nu acceptă să fie tratat diferit. Iar aici apare păcatul, care este invidia: „Și s-a întristat Cain tare și fața lui era posomorîtă” (Gen. 4, 5). Filon a înțeles bine că Abel reprezenta recunoștința, iar Cain spiritul de proprietate. Se va spune că îi este mai ușor să fie recunoscător celui care a primit harul. Dar trebuie să adăugăm că lui i se va cere mai mult. Aceasta este taina alegerilor și a compensărilor. Cel care este ales își va vărsa sîngele pentru cel care nu este ales. Și, astfel, Abel îl va salva pe Cain; cel iubit mai mult îl va salva pe cel care este iubit mai puțin, iubind mai bine decît cel care este mai puțin iubit. Dumnezeu îl iubește pe cel pe care vrea să-l învețe să iubească.

Dacă Abel nu ar fi victimă, privilegiul său ar fi inacceptabil, pentru că suferința lui Cain ne mișcă. Păcatul lui Adam este orgoliul. Dar păcatul lui Cain provine din iubire. El seamănă cu păcatul lui Lucifer, a cărui revoltă, spun unii teologi, a constat în faptul că nu a suportat ca Omul să fie mai iubit decît el. Disperarea iubirii lui și invidia îl conduc spre ucidere. Și, astfel, el se adîncește într-o nefericire încă și mai mare, pentru că Dumnezeu îl alungă de la fața Sa.

(...) Cain este conducătorul neamului căruia îi aparținem și noi: neamul păcătoșilor. El începe șirul lung al omuciderilor, iar sîngele vărsat de el va continua să curgă în lume. (...) Însă Abel nu are descendență. El apare ca un străin față de generațiile care formează cetatea pămîntească și îl prefigurează, astfel, pe Melchisedec, care nici el nu are urmași. Abel aparține unei alte cetăți și alcătuiește o altă ordine. În vreme ce Cain inaugurează lungul șir al persecutorilor, Abel îl inițiază pe cel al victimelor, a căror posteritate nu este trupească, ci spirituală. El este primul martir.

(fragment din cartea Sfinții păgîni ai Vechiului Testament, traducere de Miruna Tătaru-Cazaban, în curs de apariție la Editura Spandugino)