Adeziune mecanică

Am întîlnit de curînd omul şablon, formatat de noua tehnologie, de „societatea comunicaţională”.         

Acum cîteva zile mi-am schimbat telefonul mobil. Nu pentru un smartphone. Mulţimea de funcţii a celui din urmă nu-mi e de folos. Vreu doar să pot comunica prin convorbiri şi mesaje. Dar cum ochii mi-au slăbit, aveam nevoie de un telefon, non-smart, cu taste şi semne mai mari. M-am dus cu el într-un magazin specializat de telefonie ca să obţin o cartelă potrivită şi cu speranţa că agenda de numere a celui vechi poate fi transferată în cel nou. Poate chiar şi mesajele primite... Am fost repartizată unei domnişoare spilcuite, cu unghii în ojă curcubeu. S-a uitat cu ceva mirare la telefonele mele demodate. Mesajele nu pot fi salvate, mi-a spus. Agenda, da... Dacă aveaţi un telefon smart, transferul n-ar fi făcut probleme. A deschis telefoanele cu unghia multicoloră, a moşmondit ceva la ele cu aceeaşi vagă dezaprobare în priviri şi mi l-a dat pe cel nou. Noroc că am verificat pe loc numerele stocate în el. Lista numelor mergea doar de la A la C. Unde sînt restul? am tresărit impacientă. Domnişoara a dat cu indiferenţă din umeri: telefonul a dat eroare... sau nu poate stoca atîtea numere... Dacă aţi fi avut un smartphone...

Pe biletul care însoţea noul telefon scria: „Îţi mulţumim pentru alegerea făcută. Sperăm să te bucuri de produsul achiziţionat. Dacă ai probleme legate de el îţi sîntem alături ca tu să fii mulţumit!”. Ce să spun...!

Domnişoara care trebuia „să-mi fie alături” nu era răuvoitoare. Dar funcţiona impersonal, mecanic, plat; ştia să servească doar un client „de serie”. Caldul mesaj de promovare afişa, şi el, o bunăvoinţă lemnoasă, o solicitudine fără responsabilitate. Eu, cu telefoanele mele demodate, cu pretenţiile mele modeste, dar non-standard, nu interesam, eram o „eroare”. Dacă vrei să intri în graţiile noii tehnologii, trebuie aşadar să accepţi profilul impus de galopul generaţiilor de maşinării, să adopţi un „stil de viaţă” smart-convenţional. Şi să te laşi eventual umplut de şuvoiul social media (TikTok şi altele, din aceeaşi făină). Treptat, vei deveni „conform”, fără chip personal; vei ajunge receptivitate potrivită pentru ceea ce îţi toarnă în minte obsesivele reclame, presa unde chiar măruntul e ambalat ca breaking news, canalele propagandei (iliberale ori conspiraţioniste). Vei ajunge un automat mental, uşor manevrabil. Smart?... Exagerez, desigur, iritată de incidentul cu telefonul. Telefonia mobilă, Internetul, alte posibilităţi informatice oferă beneficii ample; ne-au adus un mare spor de confort, de informaţie, ne-au schimbat – din punct de vedere tehnic – modul de comunicare. Dar, în lipsa discernămîntului, ele aduc cu sine şi riscul de robotizare a individului. Nu mai eşti o persoană care se slujeşte de tehnologia recentă, devii material pentru tehnici de manipulare mai fine ori, cel mai adesea, grosolane.        

Iar asta se poate întîmpla şi în privinţa mesajului religios. Creştinismul, ca orice altă tradiţie spirituală, se adresează persoanei; e dialog – pasionat sau cuviincios, tradiţional – între credincios şi Dumnezeu. Dar e dialog viu, atent să păstreze comunicarea reală, să implice interioritatea omului, chipul unic al fiecărei persoane.

Apostolul Pavel face din distincţia între omul interior, care „se înnoieşte din zi în zi”, şi cel din afară o temă dominantă a Epistolelor sale. Christos, cel dintîi, se adresează adîncului, spiritului, duhului din om. „Cînd te rogi, intră în cămara ta...” (Matei 6, 6). „Înţelegeţi ce v-am făcut?” (Ioan 13, 12), întreabă El insistent. El îţi cere colaborare cu învăţătura Lui, judecată bine cumpănită, minte deşteaptă, participativă. „Făţarnicii” arătaţi cu degetul de El sînt tocmai cei care îşi mărginesc credinţa la acte şi la o înţelegere de faţadă, care rămîn la faţada fiinţei lor. „Ei nu pricep şi nu înţeleg... Nici unul nu intră în sine şi n-are nici minte, nici pricepere”, spune Isaia (44, 18-19).

Cînd dialogul cu învăţătura spirituală se adumbreşte, credinţa poate deveni ritualism, ortopraxie, tradiţionalism. Mai grav, ea poate lucra asupra omului ca ideologie; devine armă de putere, maşinărie politică de opresiune, ca în cazul Rusiei lui Putin. Cînd cultura religioasă slăbeşte, prestigiul extraordinar al religiei rămîne, dar e folosit pentru false sacralizări, deformat de propaganda fundamentalistă, schimonosit în mituri conspiraţioniste. Cum se împacă, de pildă, credinţa cu afirmaţia ierarhului de la Constanţa că Putin e un bun creştin fiindcă construieşte biserici, deşi ucide sute de mii de oameni şi încearcă să nimicească poporul ucrainean? Cum se împacă ea cu declaraţia aceluiaşi că dl Georgescu, emitent al unui discurs naţionalist-creştin elucubrant, e „trimis al lui Dumnezeu”? Cum se împacă învăţătura Bisericii cu blestemele altui cleric împotriva vaccinurilor, care ar transforma omul în reptilă? Aşadar, după mintea acelui preot creştin, un ser medical ar putea distruge chipul lui Dumnezeu din om. Mare trebuie să fie puterea ştiinţei de vreme ce desfiinţează cu o seringă opera divină. Cum de au audienţă asemenea aberaţii spăimoase, isteric apocaliptice?

Discursul suveranist mizează, în mod contradictoriu, pe spaime şi totodată pe fală identitară. Cu propaganda lui, machiată în limbaj creştin, dar şi cu ceva sunet de New Age, vrea să infantilizeze minţile. Dl Georgescu susţine că Carpaţii au impersonale energii spirituale, că ţara e un „sanctuar cosmic”, că poporul român posedă o excelenţă deosebită în faţa lui Dumnezeu, că Christos s-a jertfit pentru ca românii să devină farul umanităţii. Ce mai rămîne din universalitatea divină, din chemarea adresată fiecărei persoane de pe lume, dacă o formaţiune istorică are, din vecie, un loc aşa de aparte?

E un discurs ieşit din orice încheieturi (creştine ori doar raţionale). Dar problema e: cum de atîţia oameni, cum de atîţia credincioşi îi dau crezare, cum de se masează (inclusiv electoral) sub steagul lui? Cum de atîţia americani creştini îl susţin pe Trump, cu mercantilismul lui geopolitic obscen, cu afinitatea lui pentru dictatori şi dictatură?

De ce se întîmplă aşa? Oare nu fiindcă mesajul creştin ajunge, pentru unii, vocabular de faţadă, manevrat de banale interese de putere şi înghiţit pe nemestecate de inşi care se rezumă la faţada fiinţei lor? Poţi fi o faţadă sinceră, angajată emoţional în crezul tău; dar în lipsa judecăţii atente, personale, ajungi să aderi chiar şi la aberaţii înveşmîntate religios. Crezi că îţi afirmi credinţa, cînd, de fapt, te raliezi sub fantasme extremiste, susţii apetiturile unor dictatori.

Scriu aceste rînduri pe 21 februarie; peste cîteva zile se împlinesc trei ani de cînd Ucraina ţine piept Rusiei lui Putin. Astăzi, Ucraina şi preşedintele Zelenski reprezintă democraţia liberală în lume, nu America lui Trump. Ucraina apără astăzi Europa de Rusia, nu alianţa cu Statele Unite. Va ajuta suficient Europa celui care o apără? Va rezista Europa la atacul curentelor extremiste, care folosesc inclusiv ambalajul religios? Să sperăm...

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Credit foto: Wikimedia Commons