Capcana extremismelor la Ierusalim

Cu cîteva zile înainte să înceapă sărbătoarea musulmană de Ramadan (10 martie, anul acesta), autorităţile israeliene încă erau confuze în privinţa măsurilor de securitate pe Muntele Templului. De obicei, Esplanada Moscheilor, de pe culmea Muntelui, adună seară de seară, în „luna sfîntă”, zeci de mii de musulmani pentru rugăciuni şi pentru recitarea Coranului. Mulţimile de credincioşi inundă incinta aflată în mijlocul Ierusalimului, cetatea fiind al treilea loc sfînt al islamului. Anul acesta, extremismul palestinian şi extremismul israelian au făcut din accesul la sanctuar o traumă religioasă, un impas în materie de securitate. Ministrul de extremă dreapta al Securităţii naţionale Itmar Ben Gvir a susţinut, împotriva altor păreri, ca accesul să fie total interzis arabilor palestinieni şi permis doar arabilor israelieni de peste patruzeci de ani (în anii trecuţi, ciocniri între tinerii musulmani şi poliţie au izbucnit în acest loc mustind de o tensiune alimentată din ambele părţi de mişcările naţionaliste). Pînă la urmă, accesul a fost autorizat după regulile anilor precedenţi. Din Qatar, departe de primejdiile din Gaza, şeful Hamas, Ismail Haniyeh, chema palestinienii să vină „în masă” la Ierusalim ca „să spargă asediul care îi e impus” (cf. Le Monde, 28.02.2024).

De o parte şi de alta, extremiştii şi-au prins în capcană propriul popor, vor să facă din sărbătoare focar de excluziune, de intensificare a conflictului. Atacat cu sălbăticie în octombrie 2023 de Hamas, Israelul poartă război în vest, dar şi în nord. Face, fără voie şi cîteodată fără prudenţă şi măsură, victime între civilii palestinieni printre care se disimulează teroriştii. Dar dislocarea şi înfometarea populaţiei, distrugerile aşezărilor din Gaza se datorează în primul rînd Hamas, acesta a stîrnit cu bună ştiinţă intervenţia israeliană şi catastrofa umanitară din regiune. De cealaltă parte, guvernarea Netanyahu, dominată de extrema dreapta, a dat belşug de apă la moară tensiunilor cu musulmanii locului, a exclus posibilitatea unui stat palestinian. Şi, de amble părţi, extremiştii continuă să fabuleze toxic, îi dau înainte cu smintita lor demagogie. Încolţit în subteranele de la Rafah, Yahya Sinwar pretinde că forţele sale sînt pe cale să înfrîngă armata isreliană (cf. Times of Israel, 29.02.2024). Extrema dreapta din Israel face tot ce poate pentru a amplifica un conflict deja foarte primejdios. Pe 5 martie, jurnalul Times of Israel cita spusele unui înalt cadru din domeniul securităţii israeliene: „Voinţa Iranului şi a Hamas de a incendia Orientul Mijlociu folosind Muntele Templului, alături de declaraţiile iresponsabile ale oamenilor politici şi de absenţa deciziilor sînt înnebunitoare”.

Fervoarea religioasă poate fi, desigur, deturnată în încrîncenare vindicativă, în mişcare războinică. Extremismele ştiu bine cum să obţină pe bază de religie explozia agresivă, devoţiunea ucigaşă faţă de un „absolut” de propagandă. Deja marcate de conflict, de violenţele şi nenorocirile îndurate, cele două populaţii au, poate, o rezistenţă diminuată faţă de un asemenea mesaj. Sărbătoarea, cu intensitatea ei, cu mulţimile ei reunite, cu resentimentele acumulate, poate fi un mediu promiţător pentru scînteia teroristă. Dar ar mai fi vorba atunci despre sărbătoare, despre credinţă? Dumnezeul extremiştilor este el şi Dumnezeul majorităţii musulmanilor, este el şi Dumnezeul majorităţii evreilor? Poate oare majoritatea credincioşilor să creadă că Cel Preaînalt îşi află desfătarea în spectacolul urii, al crimelor şi nenorocirilor produse de creaturile Lui? Religia extremiştilor nu se sinchiseşte însă de acel Dumnezeu preaînalt; ea proclamă un dumnezeu care îi ţine partea, un „dumnezeu de partid”, prins în capcana unei imanenţe partizane agresive.

Credinţa ca deschidere spre influxul harului, spre şuvoiul de sensuri spirituale? Credinţa drept generozitate faţă de celălalt, expresie a universalei generozităţi divine? Extremismul religios n-are habar de asta. El obturează comunicarea verticală, suflarea fără graniţe a Duhului îi e străină. Or, fără acel Suflu, fără infuzia de sens lăuntric, transcendent, o religie e ca un corp lipsit de sînge, nu are viaţă, e un cadavru. Sînt cuvintele unui „roman contemplativ” iranian din secolul al X-lea, pe care Henry Corbin l-a comentat la reuniunea Eranos din 1970, studiul fiind cuprins în volumul Omul şi îngerul său. Iată un avertisment spiritual întîlnit pretutindeni: fără spirit, litera ucide, e un cadavru şi produce cadavre.

Pe Muntele Templului, evrei şi musulmani sînt în situaţia de a se ruga foarte aproape unii de alţii. Aceeaşi înălţime le susţine sanctuarele: Esplanada Moscheilor şi Zidul Pîngerii fac parte din acelaşi relief geografic; din punct de vedere simbolic, el primeşte în cele două religii note concordante, marcaje ale unor căi convergente spre divin. Pentru amîndouă tradiţiile, Muntele adăposteşte în ascunsul lui „Stînca fundamentală”. Înainte de a exprima, printr-un cumul simbolic, locul experienţelor vizionare de întemeiere – locul sacrificiului adus de Avraam, piatra viziunii lui Iacob la Betel, punctul unde îngerul i-a indicat lui David să ridice lăcaşul Domnului, temelia Templului, în tradiţia ebraică; pentru musulmani, punctul de unde Profetul s-a înălţat dincolo de cele şapte ceruri pînă la un dialog cu Dumnezeu –, înainte de toate acestea, Stînca este, în tradiţiile monoteiste, un nume al lui Dumnezeu: „El este tăria (Stînca); desăvîrşite sînt lucrurile Lui” (Deuteronom 32, 4). Într-un sens apropiat, Al-Matin (Cel Tare), Al-Baqi (Indestructibilul) se află, pentru islam, printre „cele mai frumoase nume” ale lui Dumnezeu. Stînca numeşte stabilitatea transcendentă care produce şi susţine alcătuirea universului, pe ea se întemeiază sanctuarele din Ierusalim, ea e locul Prezenţei divine.

Aflaţi atît de aproape în sanctuarele lor esenţiale, conduşi de înţelesuri atît de înrudite, cum de credincioşii celor două tradiţii îşi lasă credinţa stînjenită de duşmănie, de reciproca excluziune? Cum de extremismul izbuteşte mereu să arunce un cuvînt înveninat între cele două comunităţi? Cum de nu precumpăneşte convingerea că cele două credinţe sînt căi spre aceeaşi Ţintă?

Cînd fiecare credinţă e îndreptată către Polul care le e comun, cînd fiecare îşi urcă sensurile către El, atunci convergenţa – exprimată de contemplativi şi mistici ai diferitelor religii – poate lucra şi în raportul între comunităţi. Dar e nevoie pentru asta de o gîndire dreaptă, bine orientată, pe care Dumnezeu însuşi o cere: „Noi desluşim semnele noastre celor în stare să cugete. Dumnezeu cheamă în Casa Păcii” (Coranul X, 24-25, trad. Jacques Berque). „Ierusalimul zidit ca o cetate, unde toţi iau parte laolaltă... Cereţi cele ce sînt spre pace pentru Ierusalim” (Psalm 121, 3 şi 6, trad. Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, Septuaginta 4/1, NEC-Polirom, 2006).   

Nu e cazul ca aceste îndemnuri să fie ascultate, urmate?

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase