Cînd tinerii nu vor să se rătăcească

Între Părinții Bisericii și părinții copiilor din zilele noastre există uneori o punte, însă ea e cînd prea îngustă, cînd învăluită în ceața secularizării. A fi părinte înseamnă a da naștere, dar și a educa ființa zămislită din tine, măcar pînă cînd ea atinge vîrsta adultă și-și poate purta singură de grijă. Părinții Bisericii sînt mai mult decît părinții biologici, al căror altruism e orientat exclusiv către descendenții direcți: prin scrierile lor bogate și adînci, ei ne sînt tututor îndrumători, de cînd îi descoperim intelectual (prin Biserică sau dacă ne place trecutul și dorim să-l studiem), pînă cînd ne stingem din această viață. Paternitatea spirituală se dovedește rezistentă în timp și mai puternică decît obstacolele cu care se confruntă necontenit paternitatea sau maternitatea din ordinea naturală.

Printre asemenea obstacole, mai cu seamă astăzi, se numără și dificultatea familială de a transmite credința creștină de la o generație la următoarea. Am trăit-o personal și am observat-o în multe cazuri, printre prietenii mei credincioși. De ce se întîmplă asta, putem înțelege: noua generație – împărțită în cicluri tot mai scurte – se naște într-o lume în care practica religioasă bazată pe cultura teologică e îngreunată de bariere tehnologice și ideologice, de religia „concurentă” a științei și de avatarurile unui umanism agnostic (sau relativist) care încurajează fie indiferența, fie ostilitatea față de Biserică (limitată la caricatura „reacționară” a unui organism anacronic). Dacă asemenea subtile rătăciri n-ar fi fost de ajuns, iată că li se adaugă și filozofia dominantă a timpului nostru, în care individualismul hedonist și hipersensibilitatea la limită asocială sabotează spiritul comunitar și întrețin mentalitatea de victimă dotată mai mult cu reproșuri decît cu adevărate răspunsuri la întrebările „metafizice”, cu care omul se naște și cărora se străduiește să le afle răspuns, atît cît îi permite timpul ce i s-a dat.

Iată contextul în care vreau să salut apariția unui volumaș elegant tipărit și bine întocmit, al cărui titlu – Cred, Doamne, și mărturisesc! File de catehism ortodox – se adresează cu precădere noii generații din România, nu prea dusă la biserică, în pofida prezenței unor cursuri de religie în programa școlară. Apărut la Editura Renașterea (2024), cu binecuvîntarea și sub îndrumarea ÎPS Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, volumul respectiv e opera unui colectiv format din Olimpiu-Nicolae Benea, Bogdan Ivanov, Grigore-Dinu Moș, Cătălin Pălimaru, Simeon Pintea, Cristian Sonea și Liviu Vidican-Manci. El nu seamănă cu catehismul Bisericii Romano-Catolice, actualizat periodic într-o formă scolastic impunătoare, ci e mai curînd un vademecum duhovnicesc, scris în limba zilelor noastre, frumos ilustrat și împărțit în trei secțiuni, gîndite ca glose explicative asupra celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea. Bine ar face nașii de botez al oricărui fost prunc ajuns(ă) la adolescență să-i dăruiască finului sau finei lor această cărțulie lămuritoare, ușor de luat cu sine oriunde și deloc greu de parcurs, unde fiecare va găsi o expunere clară asupra vieții creștine de zi cu zi, atît în dimensiunea ei liturgică și rugătoare, cît și în latura ei de creștere lăuntrică, spre slava lui Dumnezeu și comuniunea sinceră cu semenii. Cele trei secțiuni – lex credendi, lex orandi & lex amandi – acoperă subtanța credinței, forma ei rugătoare și dimensiunea ei iubitoare, căutînd să expliciteze esențialul acestei arhitecturi nevăzute, obținute prin conlucrarea dintre voința liberă și harul divin. Toate se bucură de temeiuri biblice și citate patristice atent selectate, dar și de o contextualizare istorică sumară, de altfel binevenită. Într-o discuție recentă cu Mitropolitul Andrei, acesta îmi mărturisea temerea că acest mini-catehism e conceput într-un limbaj prea elevat pentru o generație obișnuită cu emoticoanele pe WhatsApp și abrevierile (cam sălbatice) din conversațiile pe Messenger. O fi ceva adevărat, însă sînt convins că, deși se definesc prin asemenea metode rapide și lapidare de comunicare cotidiană, tinerii nu-și reduc la atît universul sufletesc și orizontul de căutare a sensului. Sper așadar ca publicația evocată aici să le fie cît mai curînd și cît mai durabil de folos.