Colegiul Noua Europă la 30 de ani

În octombrie 1994 începea primul an academic al Colegiului Noua Europă, Institut de Studii Avansate din Bucureşti. Andrei Pleşu l-a întemeiat pornind de la premiul special conferit lucrării sale de filozofia religiei la Wissenschaftskolleg zu Berlin în 1993 (New Europe Prize for Higher Education and Research, acordat de şase Institute de Studii Avansate din Europa şi America). El i-a dat spiritul, climatul, proiectul potrivit cărora New Europe College lucrează/trăieşte şi astăzi. După treizeci de ani. Nu sînt multe instituţiile ştiinţifice ori culturale care să aibă o viaţă atît de lungă şi stabilă în mereu schimbătoarea soartă a întocmirilor din România actuală. O alta ar fi Dilema, Dilema veche şi iarăşi Dilema...

Proiect al unei persoane, Colegiul Noua Europă e o instituţie de excelenţă în ştiinţele umane şi sociale, care cuprinde astăzi multe sute de bursieri şi alumni, cu proiecte de cercetare individuale publicate în anuarele Colegiului; însumează la fel de numeroase colocvii, simpozioane, conferinţe ale unor personalităţi de vîrf din Occident; se adaugă programe de cercetare regionale ori tematice, reunind studioşi post-doctorali din toată Europa răsăriteană, o minunată bibliotecă de specialitate în continuă expansiune, fonduri de carte şi documente încredinţate Colegiului; şi o suită de înalte aprecieri, printre care Hananh Arendt Prize „pentru reformele deosebite în ştiinţă şi cercetare în Europa de Est”, 1998. 

Totul a început într-o grădină. Marina Hasnaş (care va deveni pentru decenii directorul executiv al Colegiului, un dinam de eficacitate, entuziasm şi bună dispoziţie, esenţial pentru mediul NEC) a oferit găzduire primei sesiuni a Colegiului. Se reuneau în grădina ei Andrei Pleşu, rectorul Institutului, bursierii Irina Nicolau, H.-R. Patapievici, Dorel Şandor, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Sorin Vieru şi, ca senior fellow, părintele şi profesorul André Scrima, cu experienţa unor îndelungate călătorii spirituale şi academice. Prin grija fondatorului, a Marinei Hasnaş, a sponsorilor şi a prietenilor instituţiei, Colegiul s-a instalat în 2000 în frumosul sediu de pe strada Plantelor.

De-a lungul celor treizeci de ani, ca şi acum, „grădina” rămîne totuşi parte a stilului New Europe College. Soliditatea studiului se îmbină aici cu libertatea cercetării, rigoarea metodei slujeşte, pentru fiecare bursier, unui demers personal ales, unei interogaţii care îl pasionează pe cercetător. New Europe College e un mediu de diversitate în dialog. Seminariile săptămînale reunesc studioşi post-doctorali din diferite domenii, fiecare cu proiectul lui de cercetare. Aşa încît participanţii sînt puşi în situaţia de a găsi acel mod de prezentare a materiei lor care să o facă expresivă pentru colegii din celelalte discipline. Strădania de a-şi explicita demersul, de a-i da mai largă comunicare îi fereşte de tehnicităţi înguste, stîrneşte comentarii, întrebări, noi unghiuri de atac fertile. Apoi discuţiile informale, întîlnirile la bibliotecă, reuniunile Colegiului sînt prilej pentru a continua dialogul cu bună dispoziţie şi folos. Afli  de o cercetare pornită din alt unghi decît al tău, de un nou proiect editorial, de preocupările unui cerc de studiu. Fiecare poate profita de interesele de studiu ale celorlalţi, poate extrage sugestii pentru propria temă, pentru propria creativitate. New Europe College e un mediu de exigenţă şi de graţie, de soliditate şi de savoare în cunoaştere.

E, de asemenea, un mediu unde colegialitatea se îmbină cu tipul de autoritate autentică, cel bazat pe admiraţie. Îmi amintesc scena seminarului săptămînal: în capul mesei, profesorul Andrei Pleşu, alături de el, de o parte, istoricul de artă Anca Oroveanu, director știinţific al Colegiului, graţioasă şi erudită, de o exigenţă ştiinţifică fără glumă; de celalată parte, Marina Hasnaş; în jur, participanţii, destinşi şi concentraţi, o asociere firească pentru NEC. Comentariile seniorilor dădeau tonul, mobilizau interogaţia, reacţiile, discuţiile participanţilor.

NEC e o instituţie a admiraţiei. E, adică, întemeiată pe personalitatea unui om care i-a dat proiectul, dar mai ales stilul: stilul de lucru, de comunicare, stilul bursierilor şi stilul echipei Colegiului, de o eficienţă plină de civilitate, de amen firesc. Cînd vorbesc despre admiraţie, nu mă refer doar la admiraţia faţă de rector şi de colegii săi din conducere. Vorbesc despre admiraţia pe care o au, unii pentru munca celorlalţi, alumnii şi bursierii din ce în ce mai numeroşi ai Colegiului. Vorbesc despre plăcerea de a discuta, despre buna dispoziţie pe care lucrul personal şi în dialog o stîrneşte.

În Europa, grupul de studiu are numeroase precedenţe: de la şcolile filozofilor antici la grupul lui Augustin la Cassiciacum, la Academiile Renaşterii, la cercul Eranos şi pînă la cele, din România, a căror experienţă e consemnată de volume contemporane: „şcoala de la Păltiniş” în jurul lui Constantin Noica, grupul de la Antim, cercul privat de prieteni evocat de H.-R. Patapievici, multe altele. Cam toate au avut un precumpănitor caracter informal, o consistenţă dată de afinităţi intelectuale, un stil rezultat din libertate, pasiune pentru cunoaştere şi prietenie. Ei bine, NEC, fiind o instituţie – cu toate rigorile pe care o instituţie le presupune –, izbuteşte să păstreze tocmai acest stil. Aici, exigenţa şi eleganţa academică sînt de la sine înţelese, formalismele scrobite, ideologiile prea la modă, birocraţia nu se pomenesc. Noua conducere a Colegiului, muzicologul Valentina Sandu-Dediu, rector, şi Lelia Ciobotariu, director executiv, împreună cu echipa actuală duc mai departe, cu eleganţă şi pricepere, stilul NEC.

Numele Colegiului – „Noua Europă” – spune, desigur, ceva definitoriu pentru programul său. Colegiul e şi un mediu de reflecţie asupra chipului pe care încearcă să şi-l configureze Europa în curs de întregire. Are aici importanţă analiza critică privind căutările, crizele, dilemele pe care Europa le are de tratat în efortul ei de a funcţiona creator ca ordine democratic liberală, ca o cultură a libertăţii, a persoanei, a dialogului, opusă extremismelor şi exclusivismului.

Dincolo de reflecţie, cine vorbeşte astăzi cel mai înalt despre valorile europene, despre valoarea acestei Europe? Ucraina e cea care vorbeşte. Aş spune chiar: Ucraina e cea care le reprezintă. Nu fiindcă ar fi îndeplinit deja normele de intrare în Uniunea Europeană (mai are de mers pînă acolo), ci fiindcă luptă, cu mare preţ de sînge, împotriva duşmanului acestei ordini. Preşedintele Zelenski, luptătorii militari şi civili din Ucraina sînt cei care rezistă, fără să se cruţe şi fără a-şi pierde curajul, împotriva agresiunii barbare a regimului Putin. Ei se opun răspicat, cu vieţile şi morţile lor, primejdiei care ar desfigura Europa. Desigur, UE îi sprijină (moderat) cu fonduri, arme, ajutoare umanitare şi (abundent) cu reuniuni, cu declaraţii. Dar o face cu titlu de asistenţă. Nu pare să-şi dea seama îndeajuns de acut că lupta se dă pentru propria ei ordine, pentru propriul ei mod de a fi.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Colegiul Noua Europă