Credința și umbra

Să ne amintim cum, în Evanghelia după Matei, capitolul care descrie momentul revelator al Schimbării la Față continuă cu relatarea unei exorcizări. Însoțit de ucenici, Iisus coboară în lume și întîlnește spectacolul pestriț din jurul unui eșec. Cele două planuri sînt complementare. Ultima pictură a lui Rafael, de la Muzeele Vaticane, surprinde această juxtapunere a registrelor: deasupra – dezvăluirea dumnezeirii în fața celor trei discipoli, iar jos – suferința și reacțiile contradictorii ale martorilor. Potrivit Evangheliei, discipolii nu reușiseră să-l vindece pe tînărul chinuit, iar membrii comunității se disputau din această pricină. Iisus va săvîrși minunea, dar nu înainte de a avea un dialog despre credință cu tatăl copilului. Îi descoperă acestuia puterea pe care o are credința și primește din partea lui un răspuns exemplar: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”.  

A vorbi în fața lui Dumnezeu ca acel tată e o formă de onestitate: o recunoaștere a faptului că deși simți credința, ești conștient că nu te locuiește deplin, că e o lipsă în actul tău de credință, o distanță între acesta și ceea ce ceri de la Cel în care crezi. Dar e și un fel de a spune: Doamne, știi cît cred în Tine; credința mea nu e pe potriva încrederii Tale în mine. Te rog, adaugă ceea ce-i lipsește! Uneori onestitatea față de tine însuți poate fi o luciditate rece, care funcționează ca un obstacol în calea credinței. E situația celor care simt că nu pot crede sau că nu sînt la înălțimea a ceea ce credința le cere și se țin la distanță. Dar aici, în cazul acestui părinte, onestitatea e dublată de conștiința smerită a lipsei, ca și cum ar fi un strigăt de ajutor: Doamne, fă ca umbra necredinței din mine să nu împiedice să rodească credința în Tine!

Steinhardt a sesizat, cu obișnuita sa ascuțime a spiritului, condiția acestei necredințe care, ca o umbră, însoțește sau amenință de multe ori credința. Am putea distinge cel puțin trei situații:

1. A fi în pragul credinței: cînd simți atracția adevărului revelat, dar și neputința de a face saltul esențial al încrederii; îl judeci pe Dumnezeu și te judeci mereu cu El, îl pui la încercare, ți-e greu să te desparți de un mod de viață în care El nu avea aproape nici un loc sau, poate, unul ascuns, aproape uitat, menajat de frica superstițioasă față de zilele grele. Și atunci cuvintele Evangheliei, „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”, pot face saltul, ca o asumare a riscului, a pariului credinței.

2. A trece prin încercările vieții: cînd credința însăși, pînă atunci practicată cu convingere, statornicie și bucurie, îți este pusă la încercare; uneori se clatină, alteori se simte insuficientă și are nevoie de mîna pe care Hristos i-a întins-o lui Petru ca să calce pe mare și să vină spre El. Și în aceste momente, cînd terenul de sub picioare devine o mare agitată, a spune „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” e o relansare a încrederii dincolo de slăbiciune și de nesiguranță.

3. A trăi viața tainică a credinței: cînd, avînd conștiința infinitei iubiri a lui Dumnezeu, resimți dureros puținătatea credinței: te vezi lipsit de noblețe, fără curăția inimii, uscat, fără fapte demne de credința pe care te străduiești să o cultivi cu fidelitate față de Dumnezeu. Și atunci cuvintele părintelui din Evanghelia după Matei pot fi rostite ca o rugăciune: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”. În acestă invocare există o așteptare, o răbdare, o smerenie care vor primi darul prezenței lui Dumnezeu.

Credința e, din această perspectivă, o virtute care vede imposibilul ca posibil. În fața Absolutului care ne privește cu ochii în care ucenicii s-au oglindit, două atitudini se deosebesc radical: credința care îndură umbrele necredinței și necredința care nu îngăduie nici o umbră. Deși, după cum scria Sf. Ioan Scărarul, „Dumnezeu este al tuturor; este viața tuturor celor ce voiesc; este mîntuirea tuturor: a celor ce cred și a celor ce nu cred; a celor drepți și nedrepți; a celor cinstitori de Dumnezeu și necinstitori; a celor nepătimași și pătimași, a călugărilor și a mirenilor, a înțelepților și a celor neînvățați, a celor sănătoși și a celor bolnavi, a tinerilor și a vîrstnicilor. Căci e ca răspîndirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor. Și altfel nu poate fi” (traducere de pr. Dumitru Stăniloae).

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).