Cronica unei creștinătăți „improbabile”

Impozantul „tratat” semnat de Peter Heather, Lumea creștină. Triumful unei religii (Polirom, 2023, 551 p., în traducerea lui Petru Iamandi), își captivează cititorul de la prima la ultima pagină, nu atît pentru că este scris cu măiestrie și dovedește o logică istorică fără cusur, cît pentru că privește „subiectul” de sus, fără stări de spirit partizane și cu o savantă bunăvoință. Autorul – pe care, chiar înainte de a-l căuta pe Google, ți-l imaginezi deja în tipicul sacou de tweed al universitarului britanic – susține cursuri despre epoca tardo-antică și medievală la King’s College London și întruchipează, în trena lui Peter Brown, noua față a istoriografiei europene inspirate de Școala Analelor. El păstrează din moștenirea unor Braudel, Le Goff, Kantorowics sau Le Roy Ladurie pasiunea „duratei lungi” și abordarea structuralistă, combinată cu miniaturi monografice, dar îi adaugă un aer postmodern, dezvrăjit și agnostic, privind  pînza evenimentelor, galeria protagoniștilor și momentele-cheie dintr-o perspectivă aproape „darwinistă”. 

Pentru publicul cultivat, familiarizat cu trecutul creștinismului, opusul lui Heather nu vine așadar cu noutăți de arhivă și analize pedante, în stil erudit, ci mai curînd cu o grilă de lectură bazată pe ideea că societățile umane (indiferent de timpul și geografia lor) reflectă lupta pentru putere, competiția pentru accesul la resursele mereu insuficiente, compromisul rațional și „oroarea de vid”, transcriind în fapte, decizii și concepte o dinamică mai apropiată de cea a naturii fizice decît de cutare instanță providențială. Aici, Peter Heather se dovedește fără să vrea inconsecvent, de vreme ce ne povestește lenta ascensiune a „mișcării lui Iisus” în registrul unei constante „improbabilități”, astfel încît ajungi să te întrebi cum de ceea ce părea o anonimă sectă iudaică a sfîrșit totuși prin a se impune, mai întîi în Europa primului mileniu după Hristos și apoi la nivel global. Sîunt de acord că a confirma adevărul noii religii prin interpretarea post factum a succesului ei mondial reprezintă o manevră „apologetică” discutabilă, însă m-aș fi așteptat ca autorul nostru să reflecteze mai laborios asupra dialecticii unei expansiuni atît de „neașteptate”. Oricît ai practica scepticismul metodologic, nu poți reduce uluitoarea expansiune misionară a creștinismului la avatarurile politice ale fostului Imperiu Roman, fără să contempli filosofic partea sa de „mister”...

Să luăm, de pildă, convertirea lui Constantin cel Mare. Heather îi descrie nuanțat „fazele” și insistă asupra străvechii convingeri romane că orice victorie militară demonstra „elecțiunea” divină a beneficiarului ei. Pe de altă parte, printr-o serie de calcule sociologice actualizate, el arată că, în momentul convertirii lui Constantin, congregațiile creștine nu reprezentau 10%  (cum s-a tot spus), ci cel mult trei procente din populația imperiului. Chiar dacă noua religie a devenit „oficială” abia pe vremea lui Teodosie cel Mare, adoptarea ei de către împăratul care e surmontat anarhia războaielor civile din perioada Tetrarhiei, reunificînd imperiul, rămîne în asemenea condiții inexplicabilă „ideologic”: cum să fi preluat Constantin cel Mare o „doctrină” ultraminoritară, obscură și în general disprețuită, dacă revelația Crucii, înaintea bătăliei de la Podul Milvio, nu ar fi ilustrat decît bricolajul apocrif al lui Eusebiu de Cezareea?

Dincolo de asemenea rezerve, lucrarea profesorului Heather e, cum spuneam, pasionantă, inclusiv prin capacitatea ei de a limpezi decorul cronologic fără simplificări abuzive, de a depista relații cauzale subtile și de a demonta clișeele despre o Creștinătate născută spontan, precum Pallas Athena din țeasta lui Zeus. Triumful creștinismului, susținut politic și capabil să compenseze declinul romanității apusene sub forma Papalității medievale, s-a produs, dimpotrivă, treptat, cu imense rezistențe păgîne (mai ales în spațiul scandinav și slav) și pe temeiul unei admirabile combinații de suplețe pastorală și ingeniozitate teologică. Noutatea „secularizantă” a cărții lui Peter Heather constă în teza că acest triumf – definitivat în 1215, la cel de-al IV-lea Conciliu de la Lateran – s-a datorat mai puțin ierarhiei bisericești, cît elitelor laice din primul mileniu, de la bazileii bizantini pînă la succesorii dinastiei carolingiene. Lipsită de autoritatea cetății terestre, augustiniana civitas Dei ar fi rămas, poate, o simplă fantezie apocaliptică.