Crucea cu porumbei

Din itinerariul celor care vor să cunoască mai bine Roma, altfel decît prin supramediatizatele ei centre turistice, face parte și bazilica San Clemente, aflată pe o stradă modestă care urcă de la Colosseum spre San Giovanni in Laterano. Cînd Roma era o cetate pontificală, această bazilică constituia un popas însemnat în cursul procesiunilor. Pe bună dreptate, pentru că locul are o încărcătură istorică și spirituală excepțională, confirmată prin descoperirile arheologice și pusă în valoare astăzi în egală măsură pentru iubitorii Antichității și pentru cei stimulați de pura curiozitate. Straturile peste care se înalță actuala bazilică din secolul al XII-lea, cu apariția ei exterioară de secol XVIII, cuprind un mitraeum, vestigii ale monetăriei imperiale și o biserică paleocreștină, probabil cea despre care scria la un moment dat Ieronim. După distrugerile provocate de normanzi în 1084 și de cutremurul din 1091, cardinalul în grija căruia se afla pe atunci lăcașul, Rainiero din Bleda, viitorul papă Pascal II, a hotărît să-l reconstruiască complet. Lui i se datorează partea cea mai valoroasă a actualului edificiu, de la pavimentul cosmatesc la splendidul mozaic absidal, încheiat imediat după moartea sa.

Odată trecut pragul bazilicii, privirea este irezistibil atrasă de reprezentarea singulară a Răstignirii din absida altarului, în centrul unui fastuos decor din ramuri de acant, pornind în expansiune de la picioarele Crucii. Nu e o Răstignire care pune în relief suferința, ci „Pătimirea cea de bunăvoie” și smerenia absolută a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Dimensiunea Crucii, trupul gracil al Mîntuitorului, gesturile reținute ale Fecioarei Maria și ale Evanghelistului Ioan conferă limbajului iconografic o delicatețe inspirată, probabil, de tradiții manuscrise. Însă detaliul cel mai surprinzător e prezența a doisprezece porumbei albi, distribuiți de-a lungul celor patru laturi ale Crucii. E nota distinctivă a acestei Răstigniri, care nu-L înfățișează pe Hristos cu ochii larg deschiși și brațele întinse spre a îmbrățișa blînd lumea pentru care s-a jertfit, ci pe Hristos care a suferit moarte pe cruce, dar înconjurat de simbolurile roadelor Învierii Sale. Jertfa e centrală: suprem act de dragoste și de ascultare, spre care arată mîna dumnezeiască din registrul superior, înfigînd parcă Crucea în pămîntul umanității. Iar cei doisprezece porumbei trimit prin numărul lor la apostolii care vor primi, după Înviere și Înălțare, Duhul Sfînt.

Astfel, înfățișarea Răstignirii devine o icoană a Bisericii întemeiate la picioarele Crucii și apoi prin Pogorîrea Duhului la Cincizecime. Întreaga vegetație, ea însăși purtătoare străveche a semnificației nemuririi, umple de la rădăcina Crucii lumea cu toate ocupațiile ei, de la umila creștere a păsărilor de curte la înalta teologie întruchipată în alveolele vrejurilor de acant de Părinți ai Bisericii ca Ambrozie sau Ieronim. Animale precum pasărea Phoenix – imagine mitică a imortalității – și cerbul purtător de cruce, dar care aduce cu sine o mare densitate simbolico-religioasă, transmisă prin comentariile medievale, populează acest peisaj al noii creații și îi revelează sensul. Căci pămîntul în care a fost înfiptă crucea este întîi de toate pămîntul inimilor convertite prin ascultarea cuvîntului Evangheliei și primirea credinței în Hristos răstignit și înviat. Jertfa pe cruce transformă lumea, o înnoiește, sădește în ea pentru totdeauna semințele învierii și ale transfigurării paradiziace.

Aceasta este poate una dintre lecțiile mozaicului de la San Clemente, pe care vă invit să o contemplăm recitind un fragment din Comentariul la Ioan al părintelui Scrima: „Iisus a învins deja moartea. Moartea nu își va duce pînă la capăt lucrarea asupra trupului Lui. Pentru că Iisus nu încetează să fie impregnat – «plasmat» – de Duh. (...) Hristos e suveran pe cruce și prin cruce: moartea, limita pusă domeniului creaturii, a fost învinsă prin moarte. Acesta e actul absolut al suveranității lui Dumnezeu: să dea tuturor viață, să treacă totul la viață, să cuprindă totul în viață, în viața sa. Moartea, cu tot ceea ce ea conține ca insondabilă negativitate, e anulată. (...) trupul Lui e plin de Duh, ceea ce îl sustrage stricăciunii morții” (traducere de Anca Manolescu, Humanitas, 2003).

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).