Deodată

Intervenţia lui Dumnezeu în timp, în istorie e întotdeauna subită, fulgurantă. La naşterea lui Iisus, „deodată s-a văzut... mulţime de oaste cerească” (Luca 2, 13). Cînd se pogoară Duhul, „fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vînt ce vine repede” (Faptele Apostolilor 2, 2). Ziua Domnului va veni şi ea „fără veste” (Luca 21, 34-36; Matei 24, 42; 25, 13). „Aşa, ca un fur noaptea...” (I Tesalonicieni 5, 2-3; II Petru 3,10; Apocalipsa 3,3). În continuitatea plană a timpului, manifestarea divinului izbucneşte: e bruscă, inanticipabilă, uimitoare. Survenirea transcendenţei face o incizie verticală în orizontala indefinită a cronologiei. Dislocă fiinţa umană din reperele instalării ei prea apăsate în istorie şi cotidian. Prezentul divin face contact cu condiţia noastră într-o formă de plinătate fără durată: e o „zi”, un „ceas”, o „clipă” în care fiinţa îşi poate întîlni, supratemporal, Interlocutorul. Dacă e pregătită... Dar cum să fii pregătit pentru ceva prin natura lui neprevizibil, străin de experienţa curentă?

Mai întotdeauna pasajele unde apare survenirea impredictibilă cuprind corelativ îndemnul: „privegheaţi în toată vremea” (Luca 21, 36; Matei 24, 42), „Să priveghem şi să fim treji” (I Tesalonicieni 5, 2-3; II Petru 3,10-15). Fiţi în aşteptare, „luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de grijile vieţii” (Luca 21, 34). E firesc ca, din punctul de vedere al strictei existenţe în timp, survenirea să nu fie anticipabilă, de vreme ce nu aparţine regimului temporal, succesiunii cronologice. Dar fiinţa umană e o fiinţă în cruce: dimensiunea ei plană e articulată decisiv cu dimensiunea verticală, capabilă de spiritual, de divin. Celei din urmă i se adresează Christos, pe ea vrea să o trezească, să o activeze, să o dezvolte prin prezenţa şi cuvintele lui. Acestei dimensiuni îi oferă posibilitatea intimităţii cu El. A fi treaz, a fi atent la dimensiunea verticală din fiinţa ta, a fi receptiv la ceea ce vine din eternul prezent: iată „programul” omului spiritual, al monahului, al celor îndrăgostiţi de Dumnezeu în toate tradiţiile lumii. Pentru credincios, timpul poate fi articulat cu pregătirea interioară pentru Ziua Domnului,  poate găzdui chiar experienţa unor clipe atemporale, de contact cu realitatea ultimă. O asemenea clipă e cea în care Christos li se arată ucenicilor celor mai apropiaţi în lumina increată pe Muntele Taborului. La fîntîna lui Iacob, El i se dezvăluie samarinencii: „Eu sînt, cel care vorbesc cu tine” (Ioan 4, 26).

Să fii treaz, prin rugă, discernămînt, inteligenţă spirituală, înseamnă să fii atent la zenitul care străluceşte peste tine în fiecare moment al timpului. Atunci timpul devine suportul bunei orientări pe verticală; situarea fiinţei în timp, actele ei sînt hrănite, ele însele, de această orientare. „A fi prezent «aici», fără să fii nici o clipă absent din «dincolo», e un exerciţiu spiritual universal”, spune Andrei Pleşu în foarte consistentul capitol „Aşteptarea ca formă a receptivităţii” din volumul Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste. Aşteptarea bine direcţionată este atunci „un mod de a conlucra cu «neaşteptatul», o neîntreruptă raportare la neanticipabil”, adaugă el.

Să te situezi – adecvat spiritual – în timp înseamnă să fii conştient că orice punct al său e vizat, virtual, de incizia divină. Că peste el se poate ivi oricînd şansa de lansare, clipa care oglindeşte prezentul divin, poarta spre Pol. Fiecărei fiinţe i se oferă asemenea „clipă” sau „clipe” potrivite cu structura ei, clipe destinale... Dar trebuie să fie atentă la cifrul, la calitatea lor. Să prinzi poarta deschisă, să nu ratezi clipa atemporală a deschiderii spre Ultim e un îndemn rostit adesea de maeştrii spirituali. În volumul Time and Eternity, A.K. Coomaraswamy expune corelaţia celor două dimensiuni în marile tradiţii ale lumii. Buddha, de pildă, îşi previne discipolii: „Nu lăsaţi să treacă Clipa!”. Îi fericeşte pe călugării „care au prins Clipa”, îi plînge pe cei „a căror Clipă a trecut”. Coomaraswamy menţionează că termenul sanskrit khana are înţelesul de „clipă”, conotată drept „prilej”, „timp favorabil”, „posibilitate oferită pentru o scurtă perioadă de timp”. Prilejul, şansa verticală sînt instantanee la fel ca trecerea deschisă între Symplegade sau cea a Porţii Soarelui, din tradiţiile Greciei vechi, ale celţilor, amerindienilor şi hinduşilor. Coomaraswamy leagă această deschidere fulgurantă şi de cuvintele lui Christos: „Strîmtă este poarta şi îngustă e calea care duce la viaţă” (Matei 7, 14).

În islam, contemplativul sufi are ca ţel să devină „fiu al clipei” (ibn al-waqt). Alî al-Hujwîrî (secolul al XI-lea), autor al celui mai vechi tratat persan de sufism care s-a păstrat, spune că waqt, clipa, e „o sabie ascuţită pentru că taie rădăcinile viitorului şi ale trecutului, pentru că şterge din inimă grijile zilei de ieri şi de mîine”. Timpul interior nu mai e supus atunci succesiunii şi dispersiei, e marcat de acea „clipă” care mediază între timpul cronologic şi eternul Acum, anticipînd împlinirea ultimă. Monahii creştini ai pustiei articulează la fel timpul, uniformizat de ruga neîncetată, clipa evenimentului unitiv, noetic şi Ziua Domnului. 

Sîntem cîteodată tentaţi să ne imaginăm că Judecata şi Ziua Domnului survin la sfîrşitul „temporal” al timpului, cînd el îşi va fi împlinit/epuizat posibilităţile. Ne închipuim că de acel termen ne desparte încă toată grosimea indefinită a timpului care urmează. E un mod de a gîndi în care orizontala timpului decide întrucîtva asupra survenirii ultime. Transcendenţa însăşi ajunge atunci oarecum dependentă, condiţionată de timp. Milenarismele, de pildă, susţin că istoria se va încheia cu o lume restaurată în timp, cu domnia terestră a trimisului divin. Cazul limită al acestei concepţii îl constituie obiectivarea ei în proiect social. E pretenţia de a construi – în istorie, ca sfîrşit al ei – societăţi perfecte. Aici şi acum. Radicalismele religioase (de la anumiţi teleevangheliști americani la extremismul musulman şi evreu), „religiile de stat” care legitimează dictaturile (ortodoxia în regimul Putin şi puterea ayatollah-ilor în Iran) sînt campionii acestei concepţii. Adepţii ei încearcă să se impună, cu diferite grade de violenţă şi demagogie, drept creatori ai „epocii de aur”, instituie, cu de la ei putere, o „judecată de apoi” unde îşi arogă scaunul judecătorilor şi pedepsirea „necredincioşilor”.

Însă Polul divin stă peste fiecare moment al timpului şi al istoriei. Modelul zenital al transcendenţei ne arată că timpul şi istoria sînt vegheate clipă de clipă, iar absorbirea lor are loc „de foarte sus, din polul plus” într-un moment pe care „numai Tatăl îl ştie” (Matei 24, 36). E ceea ce interzice identificarea eschaton-ului cu ingineria unor „lumi perfecte”, specialitate a totalitarismelor laice ori religioase. Din punctul de vedete al omului credincios, ne petrecem viaţa şi istoria sub ochiul Polului.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.