Doi „străini” cuibăriți în noi înșine

Afinitățile dintre marii scriitori nu țin de timp și spațiu, ci de un anume tip psihologic, dezvăluit printr-o comună atitudine față de oameni și Dumnezeu: înrudirea lor nevăzută se țese din teme spirituale perene. Sigur că, la acest nivel de generalitate, poți asocia arbitrar pe oricine cu oricine, numai că orice alt registru comparativ rămîne nesatisfăcător, așa că riscul trebuie asumat. E bunăoară cazul a doi scriitori – Anton Cehov și Albert Camus – care n-au fost contemporani (Cehov moare în 1904, Camus se naște în 1913), însă se oglindesc reciproc într-un fundamental sentiment de înstrăinare, pe fondul unor elocvente analogii biografice. Amîndoi s-au născut și au crescut în sărăcie, respingînd, în urma unor experiențe  negative, ritualurile și ipocriziile sociale inerente religiei organizate. Dacă autorul Pescărușului devine un expert observator al naturii umane pe temeiul experienței medicale, autorul Străinului accede la derizoriile secrete ale semenilor săi pe calea practicii jurnalistice și a luptei antifasciste, care nu l-a scutit de un consecvent anticomunism. Amîndoi au scris nuvele/romane și teatru, fiind îndrăgostiți de lumea actorilor și de mirosul culiselor. Nu erau „livrești”, deși citeau cu fervoare: pentru ei, viața cotidiană, roasă de platitudine, rămîne cea mai excitantă sursă de inspirație. În fiecare dormita un soi de conștiință civică niciodată ideologizată. Camus cere abolirea pedepsei capitale, pe cînd Cehov întreprinde o epuizantă călătorie documentară în distanta colonie penitenciară din insula Sahalin, cerînd ulterior autorităților țariste să facă finalmente ceva pentru a-i scoate pe deținuți din starea lor subumană.

Cei doi sînt exponenți ai unei modernități dezvrăjite, martorii unei istorii în care vechea ordine burgheză se descompune, profilînd nebunia colectivă a „remediilor” anarhist-revoluționare și tragedia apocaliptică a războaielor mondiale, dar nici unul nu crede în politică, de vreme ce preferă judecata morală, solidaritatea cu năpăstuiții și satirizarea minciunilor în care se complace societatea lor plină de închipuiți, de trădători, de farisei și de ticăloși mărunți. Găsim în ambele opere filonul melancolic al sentimentului că viața umană e o iluzie fugitivă, mereu irosită din prostie și ignoranță, deși unicul ei sens atîrnă de căutarea înfrigurară a sincerității și autenticității, mai presus de convenții, inerții și prejudecăți.

Dacă Anton Cehov a cercetat misterul, el n-a făcut-o intrînd în cizmele de conte-mujic ale lui Tolstoi (întîlnit la Ialta), nu s-a dorit profetul unei religiozități renovate prin sincretism și profetism social, tot așa cum Camus n-a devenit un ateu militant și anticlerical, ci un „om revoltat”, incapabil să urmeze tribulațiile mistice ale unei Simone Weil. Ambii au constatat evidența copleșitoare a suferinței și au persiflat cu o tandrețe lucidă manevrele paliative ale celor convinși că avem dreptul la fericire. Acolo unde Cehov e un pictor impresionist al stepei și un sondor al sufletului torturat, Camus rămîne solar legat de copilăria sa algeriană și insistă, cu o intransigență de moralist incurabil, asupra dreptății și demnității (văzute ca ultime refugii ale condiției umane). Ceea ce nu înseamnă, dincolo de tehnicile literare ale fiecăruia, că nu sînt amîndoi umbriți de aripa absurdului, resimțit visceral. Ce ne-au lăsat ține de dovada că există un umanism și chiar o filantropie incapabile să cerșească transcendența, dar cronic însetate după semnele tămăduitoare ale unei difuze epifanii. Ei nu polemizează cu un Deus absconditus, căruia să-i reproșeze absoluta tăcere, așa cum nu atacă religia creștină cu furia lui Nietzsche și patetismul ulterior din scrierile lui Cioran: îl caută doar fără speranță, tocmai pentru că resping noțiunea de păcat originar și ipoteza unor pedepse veșnice, adăugate „inconvenientului de a te fi născut”.

Sper ca autorii pomeniți aici să fie citiți încă multe generații de acum înainte: descoperim în textele lor – bunăoară în figura dezabuzată a doctorului Rieux sau în jurnalul bătrînului medic din „O poveste banală” – nucleul purificator al unui adevăr decadent și frumusețea tristeții desăvîrșite, fără de care pogorîrea în propria intimitate rămîne zadarnică.