Dreptul de a blasfema

Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris, spectaculoasă și deliberat woke, a inclus și un tableau vivant în care multă lume a văzut o parodiere a celebrei fresce Cina cea de taină, pictată de Leonardo da Vinci în refectoriul mănăstirii Santa Maria della Grazie din Milano. Conservatorii iritați de exibiționismul woke al întregii ceremonii de deschidere au văzut în scenă o jignire la adresa creștinismului. După ce am avut răbdarea de a mă uita la întreaga ceremonie de deschidere, pot spune că nu m-am gîndit la Cina cea de taină cînd am văzut grupul de drag queens, modele transgender și alți reprezentanți ai minorităților sexuale și etnice adunați în jurul zeului Dionysos tolănit pe catwalk-ul amenajat pe podul pietonal Passerelle Debilly. Regizorul ceremoniei de deschidere, Thomas Jolly, a descris scena ca o reuniune a zeilor Olimpului (trimitere la originile antice ale Jocurilor), iar istoricii de artă s-au grăbit să identifice scena în tabloul intitulat Festinul zeilor, pictat de olandezul Jan van Bijlert în 1636, aflat astăzi într-un muzeu din Dijon. Thomas Jolly a imaginat întregul spectacol ca pe un omagiu adus egalității, păcii și frăției (sau, mai bine spus, „sororității”, după cum sugerează schimbarea celebrului slogan Liberté, égalité, fraternité în Liberté, égalité, fraternité, sororité). Faptul ca Dionysos, adică Philippe Katerine, cîntă melodia care l-a făcut celebru, „Nu“ („Gol”), un imn adus goliciunii ca simbol al păcii, pare să confirme intenția lui Jolly, care a vrut să pună în scenă o pastișă woke a Jocurilor de la Olimpia, unde într-adevăr atleții (toți bărbați) concurau goi și pe durata cărora războiul înceta.

A fost sau nu a fost blasfemie? Cel mai probabil, nu. Dar ce înseamnă blasfemia astăzi, mai ales în context francez? Este ea libertate de exprimare sau ireverență jignitoare?

Blasfemia ieri și azi

Probabil cea mai cunoscută definiție a blasfemiei, în contextul canonului european, a fost formulată în secolul al XIII-lea de Toma din Aquino în Summa Theologica, în care descrie blasfemia ca fiind, în esență, o minciună despre Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este blasfemie a spune despre Dumnezeu ceea ce Dumnezeu nu este. De-a lungul istoriei, blasfemia a fost penalizată de lege, fiind considerată o crimă. Majoritatea țărilor europene au scos din codul penal blasfemia, deși Italia și Polonia mai penalizează încă persoanele care comit blasfemie împotriva religiei de stat (Italia) sau pe cei care calomniază public lucruri, obiecte sau valori considerate sacre de o parte a populației (Polonia). În Franța, crima de lezmajestate și blasfemia au fost decriminalizate în timpul Revoluției. Mai mult, o lege din 1881, dedicată libertății presei, nu doar că a abrogat blasfemia ca delict pedepsit de lege, dar a legat dreptul de a blasfema de libertatea presei, adică de libertatea de exprimare. În Franța, legea apără dreptul de a insulta public o religie, chiar dacă este interzisă insultarea adepților acelei religii. Așadar, legea permite publicarea de caricaturi cu Iisus sau Mahomed, dar interzice insultarea creștinilor și a musulmanilor. Acest sofism legal este mult discutat în Franța și peste hotare de cîte ori un nou incident aduce în atenția publicului problema blasfemiei.

Este blasfemia libertate de exprimare?

În Franța Vechiului Regim, blasfemia putea să aibă ca rezultat pedeapsa capitală. Ultima persoană condamnată pentru blasfemie a fost cavalerul François-Jean Lefebvre de la Barre, executat în 1766, după o sentință a Parlamentului din Paris. Transformat imediat de Voltaire în simbolul absolut al victimei religiei, sfîrșitul nefericit al cavalerului de la Barre s-a datorat instrumentalizării cazului său la nivelul politicii locale și naționale. Ieșit din mica nobilime din nordul Franței, cavalerul de la Barre își vizita în 1765 mătușa în Abbeville, unde aceasta era superioara conventului local. Acolo, împreună cu mai mulți tineri locali, de la Barre a refuzat să îngenuncheze la trecerea procesiunii cu Sfîntul Sacrament și a comis și alte gesturi considerate blasfematoare. Cînd s-a descoperit că un crucifix care împodobea cel mai important pod din oraș a fost mutilat, vina a căzut pe el. Deferit judecății Parlamentului din Paris, de la Barre a primit pedeapsa capitală. Trebuie subliniat că astfel de incidente blasfematoare erau destul de numeroase în epocă. Cazul de la Barre a fost folosit însă pentru a regla conturile între familiile nobile din Abbeville, iar, odată ajuns în fața Parlamentului din Paris, același nefericit de la Barre a fost folosit de Parlament pentru a cîștiga favoarea regelui după o lungă perioadă de conflict.

Din fericire, astăzi, în Europa, sîntem departe de pedeapsa capitală pentru blasfemie. Mai mult, în Franța dreptul de a blasfema este clar legat de libertatea de exprimare. Însă blasfemia, reală sau imaginară, continuă să fie instrumentalizată. Proiectarea Cinei cea de taină în tabloul vivant imaginat de Thomas Jolly este o astfel de instrumentalizare. Pentru ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, acesta s-a folosit de Paris ca recuzită pentru o piesă de teatru itinerant, cu scene de tribut kitsch adus tuturor clișeelor pariziene. În numele „sororității” irenice, actorii au fost deliberat aleși să reprezinte minoritățile etnice și sexuale. Mulți spectatori virtuali nu au fost încîntați de această alegere. Această ofensă adusă esteticii și moralei personale nu este însă echivalentă cu blasfemia. 

Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris este o apropriere woke a istoriei Parisului și a Jocurilor Olimpice. Mesajul este clar și alegerea deliberată. Însă, chiar dacă ofensează anumite sensibilități, tabloul vivant al zeilor Olimpului nu are nimic de-a face cu Cina cea de taină sau cu blasfemia.

Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturgistă.

Foto: Jan van Bijlert , Festinul zeilor/ wikimedia commons