Epifaniile porții

„Nu trebuie să intrăm grăbiți pe poartă! Ar trebui să trecem cu băgare de seamă și să ne deschidem inima ca să percepem ce ne spune. Poate chiar, cînd e posibil fără a fi tulburați de alții, să ne oprim puțin mai înainte, pentru ca trecerea noastră să fie un pas al purificării și concertării. (...) Iar poarta îl conduce pe om la această taină: ea spune: Eliberează-te de tot ce e îngust și temător; ridică-ți ochii! Acesta e templul lui Dumnezeu și simbol al sinelui tău, căci templul viu al lui Dumnezeu eşti tu, este trupul și sufletul tău; eliberează-l și înalță-l!”  Aceste rînduri ale lui Romano Guardini dintr-o frumoasă carte, Despre semnele sacre, publicată în germană acum un veac (traducere de Viorica Nișcov, Humanitas, 2002), m-au dus cu gîndul la arta Marianei Macri (1939-2008).

Guardini își propunea să împrospăteze gesturile credinței redescoperindu-le semnificațiile care fuseseră uitate sub pulberea reflexelor pioase. Nu trebuie inventate gesturi noi, ci – spunea el cu discernămînt – trebuie ca vechile acte transmise de tradiția sacră să fie reluate cu tot cu sensul lor: să fie săvîrșite conștient. De pildă, mersul către spațiul sacru, a sta în picioare la rugăciune, a face semnul crucii, a aprinde o lumînare și a o oferi, a consacra momente ale zilei pentru relația cu Dumnezeu și, astfel, a transforma efemerul în vehicul al veșniciei.

Un scurt capitol este dedicat trecerii pragului unei biserici sau, mai bine zis, trecerii pe sub poarta acesteia, care, în cazul unei bazilici sau catedrale, poate fi o somptuoasă panoplie de simboluri sau, în cazul unei biserici răsăritene, o fereastră de speranță în marea frescă a Judecății. Dar oricare ar fi scenele, personajele, simbolurile care străjuiesc trecerea, poarta însăși e un semn în fața căruia se cuvine să avem atenția gesturilor esențiale. E un sfat pe care îl transmite cu o înțelepciune venită parcă de dincolo de timp și arta Marianei Macri: porți roșii sau argintii, ruguri şi scări albastre, bolți trinitare şi grădini esențiale, mese-altar, ferestre enigmatice şi stîlpi cosmici... Un spațiu al simplității grave şi al năzuinței ascensionale, al sublimului revelației în cea mai smerită materialitate.

Hieratică şi totodată caldă, lumea astfel țesută sau pictată nu are nimic ostentativ, ci mărturisește despre miracolul creației ale cărei forme, sub bolțile harului, devin tot atîtea porți spre sensuri primordiale. Tapiseriile, compozițiile textile şi acuarelele sînt împreună ecoul unei priviri iconice care surprinde energiile de taină ale lumii. Pretutindeni se simte freamătul ierarhiilor cerești, însoțitoare ale sufletului pe treptele vieții contemplative, în urcușul lor continuu. Porțile ce se înfățișează privirii asemenea unor coloane, ca şi rugurile care deschid spre mister aidoma unor porți, au forța austeră a epifaniilor. În această modulație a temelor simbolice, rigoarea compozițiilor intră în rezonanță cu savoarea discretă a unui detaliu floral. Sîntem astfel invitaţi să nu vedem în ordinea pe care inteligența o pune în materie ceva previzibil şi nici să nu disprețuim capacitatea fragmentului de a dezvălui semnificația întregului, căci, așa cum spunea Aby Warburg, „Der liebe Gott steckt im Detail“.

Deși alcătuit din prezențe arhetipale, universul în care pătrundem este departe de a fi unul al sensurilor suspendate, ca într-o logică platoniciană fracturată, ci își asumă integral şi transfigurator reflexul lor terestru. Pentru a avea bucuria deplină a întîlnirii cu arta Marianei Macri se cuvine, deci, să ascultăm inteligența inimii şi să avem atenția contemplativă a unui geometru. Astfel, vom primi certitudinea sensibilă că adevărul care se refuză prinderii în concept se lasă totuși dezvăluit de o privire iubitoare.

(fragment din catalogul Mariana Macri, Porți și grădini, ICR, 2006)

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, ediția a II-a, 2023).