George Steiner și minciuna mitologiilor moderne

Pînă la prevăzuta stingere entropică a universului, avem încă biblioteci și ierarhii care ne permit să cernem, cu o relativă eficiență, grîul ideilor fertile de neghina celorlalte. Iar dacă ideea însăși de „canon” al marilor texte a fost demolată, pas cu pas, asta nu ne împiedică să facem lista autorilor care – cel puțin pentru noi, într-o manieră neautoritară și subiectivă – merită citiți și recitiți. Unul dintre aceștia mi se pare a fi George Steiner.

Am făcut recent oficiul unei noi lecturi din Steiner – luat cu mine pe plajă, alături de o antologie din Seneca – și nu am regretat. Cărțulia polimatului franco-american se numește Nostalgia după absolut (Humanitas, 2021) și cuprinde cinci prelegeri ținute în anii ’70 la o universitate canadiană. Pe cît e de greu să abordezi direct marile sinteze steineriene (de la cele despre Tolstoi și Dostoievski pînă la cele despre limbaj și tăcere, moartea tragediei, magiștri și discipoli sau poetica traducerii și a rostirii în lumea de după Babel), pe atît de accesibile sînt amintitele prelegeri, în care autorul se alintă ca „nespecialist”, deși fiecare frază e tăiată din marmura unei erudiții fără cusur.

Ce e frapant e că acest probabil ultim reprezentant occidental al culturii universale, adică al unui ideal renascentist între timp epuizat, a pus, încă din 1974, un diagnostic al Occidentului postmodern pe care deceniile scurse pînă azi n-au făcut decît să-l confirme.

Alături de Mircea Eliade, Steiner deplînge golul spiritual creat prin revoluția copernicană, demontarea teo-cosmologiei medievale, revoluția industrială, apariția pozitivismului și a societății de consum, dar mai ales prin nihilismul contemporan care pendulează între agnosticism și ateism, imaginîndu-și că poate umple vidul colectiv prin surogate „mitologice” incapabile să ne ofere, în pofida multor promisiuni și pretenții, un sens existențial satisfăcător.

Steiner deșiră sub ochii noștri mesianismul social marxist, gnoza psihanalizei freudiene, pesimismul antropologic din cărțile lui Claude Lévi-Strauss și noile orientalisme oculte, subsumate unei industrii culturale a paranormalului. Toate pomenitele „mitologii” (sau teologii substitutive) au reciclat ingrediente din era creștinismului dominant și au reincarnat „erezii” combătute odinioară de Biserică, declanșînd, fără nici o bază științifică, experimentală, clinică sau empirică, iluzii și noi comportamente socio-culturale finalmente înfundate. Și totuși, doar pentru că istoria e ireversibilă, nici una dintre ele – nici măcar marxismul, care, sub forma comunismului real, a produs cele mai severe ravagii – nu a ieșit cu totul din decorul nostru intelectual.

În fața „morții lui Dumnezeu”, omul occidental își continua deriva, hrănindu-și nevoia general umană de transcendență prin „alimente” spirituale tot mai alterate. Omul occidental? Nu vorbim despre o dramă sterilă, petrecută în altădată distantul Occident, ci despre un scenariu în care sînt deja captive și națiunile est-europene scăpate de comunism (dar nu și de neo-marxismul cultural). Aș adăuga că nici Rusia „pravoslavnică” a oligarhiei kaghebiste din jurul lui Putin nu face excepție: patria bolșevismului și a gulagului rămîne mai „fără Dumnezeu” decît Occidentul însuși, chiar și atunci cînd își îmbracă nelegiuitul imperialism în veșminte de operetă bizantină.

Are George Steiner vreo „soluție” în fața dizgrației postmoderne? În orice caz, nu una gata făcută și nici o contramitologie propusă homeopatic. Tot ce sugerează el e că avem „imprimată” pe cortex căutarea dezinteresată a adevărului și că științele tari, validate prin popperiana lor invalidare periodică, reprezintă drumul încă drept pe care-l putem urma, mai ales după ce ne-am trezit din hipnoza succesivelor mesianisme seculare la are am fost atîta vreme expuși. Firește că Steiner nu cade în scientism, adică în religia populară a științei pretins „infailibile”. Tot ce ne sugerează el este că s-ar putea ca adevărul să fie opus omului și că o atare ipoteză nu ne scutește de obligația de a privi condiția umană ca pe un imens act exegetic, decurs necontenit din misterul păcatului originar. „Adevărul – scrie Steiner – are un viitor; nu e la fel de clar dacă și omul are unul. Dar am totuși o bănuială care dintre cele două e mai important.”