Grigore cel Mare și lumea bizantină

Cu toate că nu deprinsese, se pare, limba greacă în misiunea sa la Constantinopol, papa Grigore cel Mare (540-604) avea să se bucure de o receptare într-atît de favorabilă în lumea bizantină încît să fie printre foarte puținii Părinți ai Bisericii cărora le-au fost atribuite liturghii. Liturghia darurilor mai înainte sfințite, care se slujește în Postul Mare, este cunoscută ca aparținînd Sfîntului Grigore Dialogul. De ce Dialogul? Acesta este titlul pe care tradiția bizantină i l-a conferit în urma extraordinarului succes al traducerii în greacă a Dialogurilor sale, în care culesese mărturiile de sfințenie de pe pămînturile binecuvîntate ale Italiei. Dialogurile nu reprezentau doar o colecție de hagiografii. Dar chiar și așa, sub forma unui Pateric apusean, mult mai narativ, ceea ce era cu adevărat esențial a reușit să fie comunicat prin traducere și celor care, știind doar greacă, nu i-ar fi cunoscut altfel nici pe Grigore și nici pe Benedict din Nursia (480-543). Și atunci alta ar fi fost receptarea lor în creștinismul bizantin și apoi în lumea ortodoxă.

Născuți pe pămîntul Italiei, unul avînd să devină întemeietor al monahismului occidental, iar celălalt episcop al Romei, au avut amîndoi un rol eminent în răspîndirea creștinismului într-o lume din ce în ce mai puțin asemănătoare cu Antichitatea tîrzie și transformată, mai ales în Occident, de migrațiile barbare. Cele două emisfere ale creștinătății începuseră să resimtă distanțarea dintre ele, deși multe elemente ale vechii organizări imperiale persistau. Aristocrat cultivat și angajat în viața cetății atît ca prefect al Romei, cît și ca „ambasador” la Constantinopol, Grigore era martorul deopotrivă al strălucirii de odinioară și al amurgului unei societăți. Era un roman înzestrat cu simțul concretului, care a produs efecte imediate în organizarea curiei episcopale, a corespondenței oficiale, cît și prin intervențiile directe în momente de cumpănă ale cetății eterne; dar în egală măsură, dacă nu mai mult, era un creștin iubitor al literelor și creator el însuși de cultură. Omiliile la Evanghelii și, mai cu seamă, amplul comentariu moral la Iov (Moralia in Job), alături de lucrări mai mici, însă nu mai puțin însemnate exegetic sau pastoral, aveau să-l transforme în cea de-a doua autoritate teologică a Occidentului, după Augustin, episcopul Hipponei.  

Legătura cu Sfîntul Benedict din Nursia constă în faptul că a doua carte a Dialogurilor este, de fapt, cea mai veche și mai consistentă „biografie” a marelui fondator al monahismului apusean. Aici sînt înfățișate, în cadrul unei convorbiri, faptele ascetice și miraculoase care atestau existența unei sfințenii eroice comparabile cu aceea a unui Antonie cel Mare sau a altor monahi egipteni: Benedict face să iasă apă din piatră, înviază morți, profețește, vindecă, eliberează sufletele și trupurile din tirania demonilor sau din cea mai terestră a asupritorilor goți, însă întîi de toate se manifestă, prin discernămînt spiritual și milostivire, ca semn al prezenței eficace a lui Dumnezeu printre oameni. Veriga de legătură dintre opera Sfîntului Grigore, memoria Sfîntului Benedict și Bizanț a fost tot un episcop al Romei, pe numele său Zaharia, originar din Calabria, perfect cunoscător de greacă, ultimul papă de cultură italo-bizantină. Am putea spune că „destinul” bizantin al lui Grigore cel Mare se datorează geniului acestui succesor al său, care a intuit potențialul Dialogurilor și le-a tradus mai întîi pentru comunitățile de limbă greacă din sudul Italiei, adaptîndu-le la specificul și așteptările culturii bizantine. Creștinii din Răsărit au aflat astfel despre mărturiile de sfințenie din Occidentul vremii lor și au privilegiat cartea a doua, dedicată lui Benedict. Pînă în secolul al XI-lea, Dialogurile ajunseseră să fie traduse din greacă în slavonă, în arabă și în georgiană. Dintre toți cei evocați de Grigore cel Mare doar Sfîntul Benedict a intrat în cultul bizantin, grație lui Iosif Imnograful, care a pornit, desigur, de la traducerea papei Zaharia.

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).