Îi place lui Dumnezeu cum am ajuns?

Scrisul și cărțile te mențin într-adevăr printre idei și, dacă ții la ideile tale, fără să faci din ele dogme sau caricaturi ponosite prin repetiție, te cam desprinzi de dinamica realității. Nu e doar tensiunea dintre reprezentarea (ideală) și ponderea greoaie a oricărui eveniment omenesc și nici efectul pervers al inerției mentale, pe care o încurajezi ca să rămîi liniștit, observînd totul într-un ritm defazat. Uneori, mai ales cînd trăiești într-o lume semi-orientală (și formal occidentalizată) unde ipocrizia și forma goală fac legea, te trezești direct în plină disonanță. E ceea ce resimt de cîțiva ani încoace, de cînd peste toate luptele mele (și ale altor intelectuali creștini) se așază umbra bănuitoare a zădărniciei.

Am crezut că ortodoxia post-comunistă va fi anticomunistă fără să reabiliteze tacit sau explicit filetismul legionar sau ceaușismul. Iată că, în cea mai mare parte, ea tocmai de asta s-a ocupat, din frică de lumea mare și nouă în care intra, dar și pentru că, la urma urmelor, fusese pe larg „alături” de dictaturile inter- și postbelice. Ce-i drept, Ortodoxia românească a primului deceniu de după ’89 a fost deschisă către dialogul cu alte Biserici europene (de la care a primit dragoste fraternă, ajutoare umanitare, cărți, unelte misionare, burse de studiu și o importantă rețea de contacte academice și chiar politice). Dar cu cît a fost Biserica Ortodoxă mai puternică, după ce faza „ajutoarelor” de urgență a devenit epoca fondurilor europene pentru patrimoniu, dar și a unui stat mereu mai bogat, care putea finanța noi lăcașuri și asigura salarii, cu atît s-a înstrăinat de Europa, revenind acolo doar printre românii stabiliți în „diaspora”, pe care i-a ajutat să se simtă mereu „printre străini” și să nu se împace nici cu modernitatea democratică, nici cu realitatea condiției minoritare (deși catolicii și protestanții ne-au oferit o necesară și generoasă „ospitalitate liturgică”). În anii 2000, după integrarea în NATO și UE, reacția la șocul (și chiar imensele avantaje) ale acestei „aculturații geopolitice” a fost tot mai brutal naționalistă, izolaționistă și nostalgic-totalitară.

Întrucît erezia filetistă a devenit predominantă, de sus în jos, dar și în țesătura comunitar-parohială, orele de religie în școala publică au produs nu atît o nouă generație de creștini educați, patrioți și iubitori de libertate, ci mai curînd una care, deși n-a cunoscut comunismul (și nici legionarismul interbelic), e gata să confunde legitima iubire de țară cu fanatismul xenofob și să considere că „identitatea” românească nu se afirmă într-un firesc și divers ansamblu european, ci împotriva tuturor „străinilor” care ne „colonizează”, ne „umilesc”, ne „obligă” să ne schimbăm obiceiurile etc.

Așa a rămas în mare parte BOR, nu atît cu credincioși pentru care viața spirituală e mai cu seamă lupta cu propriile patimi și scăderi, cît cu niște „soldați” care învață teologie din meme pietiste, se lasă manipulați de falși Mesia pe TikTok, urăsc știința (inclusiv medicina) și socotesc că democrația e bună numai pentru „globaliști”, „sorosiști” sau mai știu eu ce abstractă fantomă colectivă a urii canalizate prin manipulare. Pentru aceste falange gata de asalt, seninătatea duhovnicească, smerenia în fața misterului, simțul limitei și conștiința propriei ignoranțe sînt la de de „periculoase” ca îngăduința față de cei diferiți, iertarea, cumințenia de a te informa de la cei care chiar posedă o formă viabilă de cunoaștere și lectura atentă a Sfintei Scripturi.

Am pornit-o cu toții, plini de speranță într-o singură Biserică dreptmăritoare în curs de vindecare după trauma marxism-leninismului sovietic, adus cu tancul, și iată-ne, după trei decenii și mai bine, într-o magmă convulsivă de „bisericuțe” anarhice, unde Tatăl Minciunii e suveran. Să nu mi se spună că acest chip desfigurat al creștinismului răsăritean a apărut spontan, de jos în sus, doar pentru că, prin secularizare, „poporul” și-a pierdut busola morală. Cînd vedem în social media și auzim din sute de locuri că ditamai episcopii sau mitropoliții, secondați obedient de preoți zeloși și zeloți, răspîndesc vehement gnoza „georgistă” și validează, măcar prin tăcere vinovată, listele negre cu intelectuali care ar trebui „lichidați”, e greu să spunem că turma s-a rătăcit de una singură. Nu cu vreun potop de „Doamne ajută!” vom dovedi această uriașă ispită, ci privind-o în față, ca pe rezultatul diform al unei îndepărtări colective față de învățătura Domnului Iisus Hristos.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.