Intuiția mistică a „poeților blestemați”

În accepțiunea romantică, „geniul” e un vizionar inadaptat: vizionar, căci inadaptat... E.A. Poe și Charles Baudelaire – confratele care l-a tradus magistral, introducîndu-i opera în circuitul european și stabilind totodată „canonul” implicit al prozei sale fantastice – sînt figuri gemene, cărora nimeni nu le va nega apartenența la familia poeților blestemați. Ambii erau adepții intuiției, împotriva inducției (și chiar a deducției). Mizau pe facultățile paranormale, pe alcool și opium, pentru că realitatea istorică din jurul lor li se părea irespirabilă. Ambii credeau simultan nu doar în tema „dublului” malefic, ci și în strania relevanță a „coincidențelor”. Urau instinctiv, pentru a mai da o ultimă șansă Poeziei, atît revoluția industrială, cu telegraf, cale ferată, zbaturi, electricitate, magnetism, hale și furnale amintind infernul, cît și burghezia plutocrată care practica sclavia (în varianta europeană a colonialismului, ori în cea a patricienilor sudiști din America) în vreme ce predica o morală puritană, simplă mască socială îndărătul căreia colcăiau bolile venerice de bordel, lăcomia patologică, materialismul cel mai sordid și un obtuz pozitivism, atît de caracteristic unei religii a științei.

Baudelaire și Poe erau de fapt conservatori, reacționari, ireductibili visători ai unei vîrste de aur fatalmente revolute și inaccesibile, cînd doar pomenita intuiție, sublimată poetic, regla cosmic raporturile individului cu misterul ultim al Ființei creatoare. Politic, ei ar fi preferat să se nască în Vechiul Regim, cu ierarhia lui imobilă și sacralizarea corpului regal, ca unic mediator între cer și pămîntul adamic al Căderii în păcatul originar. Etic, nu-și doreau decît să epateze „avîntul” erei mașiniste, sfidînd ipocrizia epocii lor din sanctuarul unui dandysm deopotrivă senzual și ezoteric. Se consolau cu absint și bourbon, în marja unui deism metafizic opus scientismului ambiant: poate că Des Esseintes, eroul gnostic și dezabuzat din romanul lui Huysmans (În răspăr) și-a găsit obîrșia tocmai în decadentismul lui Baudelaire, îngemănat transatlantic cu melancolia poetului care hălăduia, halucinat, între Baltimore și New York. Metafora baudelairiană a „Albatrosului” se îngînă minunat cu cea a „Corbului” lui Poe: păsări fatidice, heraldice și mute, care parodiază exasperat drama Crucificării.

E ușor de sesizat, pe de altă parte, diferența temperamentală dintre cei doi autori. Baudelaire practica pesimismul mizantropic și disprețul polemic, plin de maliție devastatoare, față de platitudinea intelectuală și turpitudinea timpului său, pe cînd Poe e un spirit gingaș, înclinat spre autodistrugere și politețe ironică. În cazul celui care ne-a înfățișat „Florile Răului”, demonul perversității funcționa ca aliat dizolvant, precum o șarjă de vitriol. În cel al scriitorului care ne-a lăsat eseul cosmologic „Evrika”, diavolul e un adversar personal, nemilos și meschin, care lucrează prin „ceilalți”, întru groaznica anihilare a oricărei forme de noblețe și gratuitate. Baudelaire practica voluptuos solitudinea care, pentru Poe, întruchipa o caznă etern stilizată.

În biografia episodică pe care Baudelaire i-o dedică lui Poe, am descoperit un detaliu sinistru: povestirile și articolele sale din presa americană a vremii erau plătite mai prost, cu argumentul că sînt prea sofisticate... Cazul lui Edgar Poe – mort la 37 de ani, în 1849 – anunță, dacă vrem, și tribulațiile lui Eminescu, născut în 1850, mort la 39 de ani și convențional (deci nu prea exact) socotit a fi „ultimul romantic” european. Aici se deschide o altă posibilă paralelă, pe temeiul apetitului enciclopedic al amîndurora, obsedați de recapitularea istoriei ideilor și depășirea multiplelor aporii spirituale în care idolatrizarea științei îi afundă pe toți supradotații profetici. Las această nouă pistă comparativă la îndemîna altui prilej, mulțumindu-mă să închei prezentele notații cu observația că „poeții blestemați” ne-au prevenit inutil atunci cînd au surprins, în miezul ei morbid, faustica derivă a Modernității. Iată cel puțin un motiv de a-i reciti cu alți ochi, în speranța că strigătul lor lucid va putea fi mai bine înțeles, măcar de acum înainte.