Iosif Flaviu: trădător sau aliat?

Poliglot, erudit și tetragam, Titus Flavius Josephus (37-100 d.Hr.) rămîne un personaj fascinant, cu o viață plină de aventuri ascetice, militare, diplomatice și intelectuale, parțial redată în autobiografia sa „defensivă”, unde aflăm că, asemenea lui Iisus Hristos, care învăța în templul de la Ierusalim, la 12 ani, făcea și el exerciții de precocitate hermeneutică, la vîrsta de 14 ani. Fără scrierile lăsate posterității (și fără să fi învățat limba greacă, pentru a le compune în limba elitelor din Imperiul Roman), am fi cunoscut mult mai puțin nu atît „antichitățile iudaice” (prezentate detaliat în Biblia ebraică), cît epoca stăpînirii romane și a războiului care, sub asaltul lui Titus, în vara anului 70, și după căderea fortăreței Massada (ultima citadelă a rezistenței), avea să se soldeze cu distrugerea Ierusalimului și a celui de-al doilea templu.

Evreii îl socotesc trădător de neam pe fostul general, guvernator al provinciei Galileea, ajuns translator al dușmanilor ocupanți, cetățean roman și curtean în Roma lui Vespasian, căruia îi profetizase ascensiunea imperială, dar în lipsa strădaniilor sale de cărturar, istoric riguros (Fericitul Ieronim îl socotea un Titus Livius grecofon) și apologet al singularității poporului ales în contextul multicultural al Mediteranei elenistice, marca evreiască asupra istoriei universale ar fi rămas mai puțin pregnantă și admirabilă. Descins dintr-o stirpe regală și sacerdotală (o coincidență genealogică specifică teocrației iudaice), Iosif Flaviu a fructificat confluența dintre revelația mozaică și cultura greco-romană într-o manieră magistrală: și dacă ar fi luptat la Ierusalim de partea conaționalilor săi, soarta cetății sfinte, care rămîne pînă astăzi capitala disputată a celor trei monoteisme avraamice, nu ar fi fost alta, adică una mai bună.

E drept că ocupația romană nu a trezit revolta evreilor din pură nevoie de independență politică. Evreii mai trăiseră sub stăpîniri străine, atît în Egipt, de unde au evadat miraculos, cît și în Babilon, unde fuseseră strămutați ca sclavi, înainte de a fi lăsați să se repatrieze în pămîntul făgăduinței. Ocupația romană i-a exasperat mai cu seamă pentru că a coincis cu emergența unui cult imperial care îl punea pe Caesar, cu tot cu reprezentările sale în efigie, în conflict simbolic direct cu nevăzutul Yahwe. Rabinul Iisus Hristos, recunoscut ca Mesia mai întîi printre ucenicii săi evrei și ulterior în primele comunități creștine fondate prin apostolatul lui Saul din Tars, rezolvase chestiunea printr-o înțeleaptă separație, de vreme ce răspunsese provocării fariseilor prin faimosul îndemn: „Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu” (Marcu 12, 13-17).

Creștinii au supraviețuit imperiului păgîn, asistînd chiar la convertirea lui Constantin cel Mare, dat fiind că Învățătorul lor a predicat non-violența și a prevestit o Împărăție a lui Dumnezeu aflată simultan în inimi și într-un viitor post-istoric, pe cînd evreii, oricît de eroici și totodată puțini, au ales calea rezistenței armate, care le-a adus înfrîngerea și două milenii de nou exil, încheiat abia odată cu proclamarea statului Israel, la 14 mai 1948. Aceste strategii divergente sînt acoperite de o taină care nu oferă nimănui premii de superioritate morală și îndreptățire definitivă, de vreme ce și creștinii, gata de martiriu, s-au dovedit ulterior dornici de cruciade și capabili de un ignobil antisemitism teologic, inspirator al unor odioase pogromuri și prelungit, sub pretextul neo-păgîn al „arianismului” nazist, pînă la suprema oroare a Holocaustului.

În contextul exploziv din actualul Orient Mijlociu, figura lui Iosif Flaviu e chemată să federeze unitatea civilizației iudeo-creștine, amintindu-ne rădăciniile comune și participarea, oricît de asimetrică, la un fond revelat deopotrivă fertil pentru evrei și popoarele creștine, confruntate pe teren cu antisemitismul grupărilor islamiste înarmate de Iranul ayatollah-ilor și cocoloșite de Rusia lui Putin, care preferă să înțeleagă „creștinismul” ca pe o bătălie existențială împotriva Occidentului.