Lazăr și botezul din primele secole

Contextul baptismal al receptării episodului învierii lui Lazăr din Evanghelia după Ioan este atestat textual într-una dintre catehezele Sfîntului Chiril al Ierusalimului, ținute la jumătatea secolului al IV-lea. Catehumenii se pregăteau pentru a primi botezul, numit și „luminare”, în timpul liturghiei pascale, după ce parcurgeau un itinerariu formativ, în care alegerea de a deveni membri ai trupului lui Hristos fusese atent cîntărită spiritual. Acest parcurs final al convertirii ca trecere de la ignoranță și păcat la cunoaștere și virtute avea o dimensiune penitențială majoră, în care Lazăr din Betania devenea un simbol al speranței din inima pocăinței. După o introducere în problema originii răului și a căderii omului, devenit spiritual „orb”, „șchiop” și „mort”, îndemnul adresat catehumenilor de Sfîntul Chiril era să aibă încredere în milostivirea lui Dumnezeu, a cărui putere de a ierta și de a înnoi s-a revelat și prin învierea lui Lazăr: „Oare, omule, Cel care l-a înviat pe Lazăr, mort de patru zile, pe Lazăr care mirosea greu, oare nu te va învia cu mult mai ușor pe tine, care trăiești? El, Care și-a vărsat cinstitul Său sînge pentru noi, El însuși te va izbăvi de păcat! Să nu deznădăjduim, fraților! Să nu ne aruncăm pe noi înșine într-o stare disperată! Cumplit lucru este să nu ai nădejdea pocăinței!” (trad. de pr. prof. Dumitru Fecioru).

Astfel, în cateheza de la Ierusalim, Lazăr e un simbol al speranței și un semn al puterii lui Dumnezeu de a restaura natura marcată de păcat. Semnificația baptismală revine într-o amplă cuvîntare-pledoarie pentru Botez a Sfîntului Grigorie din Nazianz: asemenea unui alt Lazăr, neofitul iese din mormîntul vieții sale păcătoase, „nu doar după patru zile, ci după multe”, răspunzînd chemării glasului puternic al Cuvîntului. Botezul este o înviere și o eliberare de legăturile morții, dar una împreună cu Hristos. Caracterul decisiv al acestei învieri baptismale este subliniat prin avertizarea că o a doua înviere, după o eventuală cădere în păcat care ar reduce din nou omul la starea de cadavru spiritual, nu este sigur ca va veni „pînă la sfîrșitul veacurilor”. Pentru Sfîntul Grigore din Nazianz, botezul înseamnă o dezlegare de păcate, dar și o înlăturare a vălului (cf. Ps. 33, 6) care-l însoțește pe om de la naștere.  

Spre deosebire de ceea ce ne relatează episodul evanghelic (In 11, 41), de multe ori atît în fresce, acolo unde se poate distinge, cît mai ales pe sarcofage, dar și pe cupe și pixide, Lazăr apare fără mahramă, privind-L pe Cel care i-a redat viața. Această constantă iconografică inovatoare față de textul biblic s-ar putea explica doar în relație cu exegeza pe care creștinii acelor veacuri o receptau prin cateheze și omilii. Contextul ritual originar ar putea fi tot cel baptismal: se știe că, la Ierusalim, în practica exorcismelor care precedau botezul se sufla peste chipul catehumenului acoperit cu un văl și se invoca numele lui Iisus Hristos. Fundamentul scripturistic pentru renunțarea la reprezentarea vălului nu putea fi altul decît fragmentul din 2 Corinteni 3, 16-18: „Iar cînd se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica. Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”. Contextul paulin este cel al antitezei dintre „duh” și „literă”, dintre libertate și moarte, în care vălul lui Moise, care îi proteja pe fiii lui Israel de strălucirea insuportabilă a feței profetului, devine un simbol al lecturii literale, un obstacol hermeneutic și spiritual („văl pe inimă”) în fața cunoașterii lui Hristos. În Comentariul la Ioan, Origen interpretase doar detaliul textual al vălului care acoperă condiția morții în care se afla Lazăr, însă în Omiliile la Exod aplica vălului lui Moise lectura paulină, situînd tema în miezul hermeneuticii creștine: vălul devine simbolul distanței (cauzate de grijile mundane) care împiedică înțelegerea Scripturii, în vreme ce „întoarcerea la Dumnezeu este cauza îndepărtării vălului” (trad. de Adrian Muraru).

(fragment adaptat din cartea Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor (125-1486), vol. I, Ed. Spandugino-Zeta Books, în curs de apariție)