O Adorație adorabilă

Păstrînd proporțiile culturii noastre, nu ducem lipsă de mari pictori, sculptori, arhitecți, muzee, galerii și istorici de artă, adică de ingredientele necesare sincronizării cu modernitatea occidentală în componenta ei stilistică și creativă, dar și în exercițiul ei hermeneutic. Procesul a fost întîrziat, însă recuperările se dovedesc plauzibile, chit că – asemenea altor zone culturale – nici în cea larg numită plastică, vizuală și spațială, n-am reușit prea grozav să ne facem cunoscuți (dacă lăsăm de o parte numele afirmate direct și exclusiv în afara granițelor).

La granițele europene în fine permeabile, spiritualizate, m-am gîndit cînd am primit volumul semnat de Luigi Bambulea, Artă și epifanie. Construcție, discurs și viziune în „Adorația magilor” de Leonardo da Vinci, elegant publicat, în 2024, la Editura Eikon (cu tot cu o copertă tare, coduri QR cu trimiteri la versiunea franceză sau către lectura episodică a textului, urcată pe YouTube, dosar iconografic final etc.). E clar că, prin tînărul Luigi Bambulea (amintesc vîrsta doar pentru a saluta minunata sa „precocitate”), istoria artei primește la noi garanția unei frumoase continuități – de la G. Oprescu și Ion Frunzetti pînă la Vasile Drăguț, Andrei Pleșu sau V.I. Stoichiță –, dar și emblema unei maturități fertile, scutită în fine de complexe provinciale.

Parcursul academic ambițios asumat de autor – ca și deloc simpla lui performanță de a nu se expatria – îmi arată că libertatea post-comunistă dă roade tot mai frumoase: nu doar că se nasc încă pe aici talente și minți strălucite, dar ele au deja, în pofida unor obstacole conjuncturale, și posibilitatea de a se manifesta prin opere solide, menite să-și educe publicul, oricît de subțiat, în registrul culturii înalte.

Eseul despre Adorația lui Leonardo – construit geometric, în siajul moștenirii renascentiste – pune în pagină o pasionantă structură interdisciplinară, e redactat cu precizie terminologică și fructifică o bibliografie temeinică, dovedindu-ne că analiza unei capodopere poate fi folosită ca pretext pentru înscrierea ei în durata lungă a ideilor estetice, mai presus de convențiile epocale și cronologice de manual. Îmi aduc aminte, din lecturile de junețe, de o carte similară, în care Furtuna lui Giorgione făcea obiectul unei analize poliedrice de anvergură comparabilă.

Luigi Bambulea situează tabloul neterminat datorat lui Leonardo atît în istoria temei, cu aluviunile ei inspirate de literatura creștină apocrifă, atît de insistent frecventată de maeștrii Renașterii italiene, cît și în contextul dezbaterilor intelectuale florentine din Quattrocento, deopotrivă îndatorate neo-platonismului, aristotelismului scolastic și erudiților contemporani, care ambiționau să formalizeze original gramatica fiecărei arte și locul ei în cetate. Ceea ce seduce mai cu seamă în demersul din volumul discutat e teza implicită că, odată cu Leonardo, arta sacră nu-și pierde suflul epifanic specific proto-Renașterii toscane, care distilase, încă din Trecento, subtila teologie bizantină a icoanei. Desigur că regăsirea arheologică a Antichității greco-romane a prilejuit o anumită secularizare a gestului artistic (fie și prin recuperarea dezinhibat-alegorică a subiectelor unei mitologii politeiste), dar inerția conceptuală a mileniului patristic își găsea încă locul în formarea și activitatea unor genii artistice plătite mai cu seamă de prinții Bisericii și de suverani sau principi încă obsedați de propria mîntuire. Regula acestui mental forjat de Sfintele Scripturi avea de altfel să opereze și în imaginarul baroc sau manierist, cu un plus de anxietate subiacentă, deja pascaliană.

Cînd afli „aproape tot și încă ceva” despre Adorația Magilor, în versiunea stins-enigmatică a lui Leonardo, te întrebi dacă actualii istorici de artă pot evita păcatul suprainterpretării, respectiv dacă pictorii înșiși, oricît ar fi cochetat ei cu idealul unui uomo universale, atingeau, cel puțin conștient, gradul de complexitate intențională pe care li-l atribuie retroactiv lectura de tip panofskian. Aș spune că Luigi Bambulea este, în această privință, aproape inocent... Oricum, vă invit să citiți, cu tot folosul, cartea aceasta serioasă, care ne dă de gîndit mai presus de subiectul ei imediat.