O axă a binelui?

Se vorbeşte astăzi despre „axa răului” formată de regimurile din Rusia, Iran, Coreea de Nord, la care se adaugă, mai puţin exploziv, dar poate şi mai periculos, cel din China. E legitim să folosim un termen atît de tare pentru grupul dictaturilor coalizate? Are Occidentul poziţia etică şi spirituală potrivită ca să le catalogeze astfel? Poate că în sensul ei metafizic, „arhetipal”, expresia e excesivă; răul absolut nu se întrupează integral în lume, nu-şi arată chipul ultim. Dar răul pe care îl pune în operă asocierea acestor dictaturi isterice e destul de aproape de „răul absolut”. Şi avem la îndemînă un criteriu sigur după care să le calificăm astfel. Cele patru formează un arhipelag politic în care persoana umană e zdrobită. Prin violenţă nelimitată, societatea e redusă la o masă demagogic manevrabilă.

De curînd, pianistul Pavel Kuşnir – care a protestat împotriva invadării Ucrainei şi a „regimului fascist putinist” – a murit într-o închisoare din Extremul Orient al Rusiei, după zile de greva foamei. Într-o înregistrare video, spunea: „Viaţa este ceea ce nu va exista niciodată în fascism: libertate, creaţie, sinceritate, adevăr, frumuseţea unei feţe umane” (cf. G4Media, 5.08.2024). Aleksei Navalnîi a murit pentru aceleaşi lucruri. Pentru ele au fost încarceraţi opozanţii ruşi, trimişi recent în Occident în urma unui schimb de deţinuţi. În Iran, regimul ayatollah-ilor pune în seama lui Dumnezeu torturile, biciuirile, spînzurările comise asupra protestatarilor din 2022. În Coreea de Nord, orice abatere de la „religia comunistă” înseamnă muncă forţată pe viaţă sau execuţie. Asta păţesc cei denunţaţi că sînt creştini ori că s-au uitat la un film occidental. China lui Xi Jinping îi toacă pe uigurii musulmani în lagăre de exterminare, supraveghează represiv budismul tibetan şi creştinismul, fără a pierde din vedere celelalte apartenenţe religioase; cetăţenii sînt şi ei ţinuţi într-un lanţ destul de strîns.

E de observat că „axa răului” are o religie comună, în ciuda aparentelor deosebiri între coalizaţi. Ortodoxia în regimul Putin şi islamul ayatollah-ilor sacralizează, amîndouă, proiectul totalitar. Se aliază aşadar fără stînjenire şi n-au dificultăţi să se împace cu ateismul descreierat al Coreei de Nord şi cu controlul dur, inclusiv religios, asupra societăţii în statul chinez. În toate patru, cultul dictatorului a devenit religie.

Lumea democratic liberală se opune – cu o coerenţă încă insuficientă – acestei axe a răului. Îşi arogă ea astfel calitatea de „axă a binelui”? Se socoteşte pe sine posesoare a „binelui absolut”? Nu. Tocmai în asta stă avantajul ei, legitimitatea ei etică atunci cînd se împotriveşte axei răului. Democraţia liberală nu se consideră pe sine purtătoare de perfecţiune, aşa cum în mod iluzoriu şi sinistru se înfăţişează totalitarismele. În societăţile democratic liberale, persoana, cu demnitatea ei, constituie valoarea centrală. Dar nu e socotită o valoare posedată în mod absolut, maximal atinsă, „eschatologic” realizată. Atenţia faţă de această valoare, punerea ei în operă sînt mereu de îmbunătăţit. Dictaturile stau încremenite în pretinsa lor perfecţiune, îngheţate în ideologia pe care o impun cu orice preţ societăţii. Lumile democratic liberale sînt societăţi în mers. Îşi recunosc imperfecţiunea inerentă, de principiu. Au un traseu accidentat, presărat cu contradicţii, mutaţii, autoreglaje, un parcurs de judecat şi de construit mereu. Tocmai valoarea centrală care le fundamentează – singularitatea preţioasă a persoanei – le obligă să admită diversitatea, să gestioneze, prin repetate ajustări, spaţiul în care se exercită drepturile şi responsabilităţile membrilor ei.

Democraţia liberală se concepe ca o societate nesfîrşit amendabilă. În dublu sens: una care e mereu de îmbunătăţit şi, pe cale de consecinţă, o societate unde critica, dezbaterea, confruntarea non-violentă a poziţiilor au rol esenţial. Şi aici există, desigur, minciună, corupţie, ofense la adresa persoanei, dar toate acestea pot fi denunţate, judecate, combătute. Acum, cînd Israelul duce o luptă grea împotriva formaţiunilor musulmane extremiste, premierul Netanyahu continuă să fie criticat intern pentru alianţa cu fundamentaliştii evrei. În aceste zile de primejdie, continuă să fie denunţate agresiunile comise de colonişti şi de unii soldaţi israelieni în Cisiordania. N-au dispărut evreii care continuă să militeze pentru o conlocuire civilizată cu palestinienii. Israelul e o democraţie liberală în criză, dar una rezistentă, care nu şi-a pierdut vitalitatea. În Ucraina, unde se duce o luptă eroică împotriva invadatorului, au loc critici publice privind probleme de comandă şi organizare a armatei. Iar ele sînt ascultate de decidenţi, determină reacţii şi soluţii. E un semn, spun observatorii, că, şi în condiţia războiului, democraţia funcţionează.

Occidentul nu e scutit nici el de criză. Ca şi trumpismul în America, formaţiunile extremiste din Europa pun ura, violenţa şi excluziunea în locul dezbaterii. Departe de a căuta soluţii convenabile la problemele comunităţii, ele propagă scenarii unde se prezintă drept salvatoare dintr-un inventat cataclism social. Opoziţia faţă de extremismele în creştere cere, din partea cetăţenilor occidentali, discernămînt, bună informare, simţ critic şi bun-simţ activ. Poate că nu e uşor să le punem la lucru, dar „axa răului” arată mai clar ca niciodată ce fel de (ne)lume ne paşte în lipsa lor.

În sfîrşit, o societate mereu amendabilă e un mediu expresiv pentru drumul spiritual al persoanei. Viaţa credinţei primeşte, mi se pare, bune sugestii cînd e dusă într-un context democratic liberal. Tocmai fiindcă e un context în mişcare, orientat spre îmbunătăţire, el dă, pe orizontalitatea temporală, o analogie sensibilă pentru nesfîrşirea drumului vertical. Dă un corespondent exterior pentru efortul de ameliorare a persoanei, îndreptată spre o ţintă care o cheamă mereu înainte. Fundamentalismele religioase proclamă că ţinta se solidifică în istorie, că ele construiesc societatea perfectă. Pe cale de consecinţă, fixează credinţa în secol, îi dau chip colectiv. Democraţia liberală nu se concepe ca o societate perfectă sau în drum spre o perfecţiune colectivă. E o trăsătură care, bine interpretată, interzice sacralizarea socialului şi a istoriei, elimină obiectivarea sociomorfică a absolutului, menţine distanţa între imanent şi transcendent. Ascunsă în adîncul fiecărui suflet, prezenţa transcendenţei e lăsată mai mult ca altădată în grija persoanei umane, se manifestă public prin intermediul persoanei, prin demnitatea ei, ireductibilă la canon convenţional sau la proiecte colective.

Asta ar fi, potrivit unei observaţii a Părintelui Andrei Scrima (Duhul Sfînt şi unitatea Bisericii), specificitatea modernităţii tîrzii: „Laicitatea ar putea fi considerată un fel de fază a istoriei, cuprinsă şi ea în planul lui Dumnezeu, cînd experienţa lăuntrică a unei prezenţe spirituale poate depăşi anumite forme de conformism religios, material instituit”.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Pavel Kușnir