O notă despre sfințenie

În limbajul comun, deseori util pentru a sonda reprezentările larg răspîndite, sfințenia e înțeleasă ca radical diferită de tot ce înseamnă „lumea” și, sub raport moral, ca ireproșabilitate. În funcție de practica religioasă și de educație, acest sens cvasi-reflex se adîncește și se nuanțează. Sînt oameni care pot vorbi despre prezența miraculoasă a sfinților în viața lor; alții însă își păstrează mefiența față de posibilitatea condiției umane de a atinge sfințenia. Deși la antipozi, cele două atitudini conferă totuși un sens sfințeniei: fie tangibil, la nivelul experienței credinței, fie intangibil, ca proiecție ideală, construct religios etc. Dincolo de participarea la semnificația curentă, punțile de comunicare între cei doi poli se rup, din păcate, nu numai din cauza faliei dintre credință și necredință, ci și pentru că, în lumea credinței, sfințenia e o realitate proximă, diversă ca viața însăși, uneori conformă cu tot ceea ce ne-am obișnuit să fie, alteori insolită, nonconformistă, surprinzătoare; în vreme ce în planul judecății despre (im)plauzibilitatea sfințeniei, aceasta depinde de altceva decît de mărturia directă.

O privire istorică poate discerne dinamica felului în care sfinții s-au manifestat și au fost receptați de-a lungul secolelor. De la martiri la Părinții Bisericii, de la asceții pustiei egiptene la taumaturgi sau la cei numiți „nebuni întru Hristos”, există o vastă paletă de recunoaștere a sfințeniei prin cult, parte integrată a tradiției. Exemple vechi sau noi ne ajută să facem mai mult decît o tipologie sacră. Acolo unde s-au păstrat mărturii de primă mînă ne putem da seama care a fost elementul esențial al recunoașterii și ce anume tradiția Bisericii a păstrat (la începuturi fără hotărîri oficiale) și a transmis mai departe din viețile celor în care puterea lui Dumnezeu s-a arătat limpede și eficace. Alături de martirii a căror credință a făcut proba supremă a sacrificiului, sfințenia a dobîndit chip în istoria Bisericii și printr-o decisivă capacitate de a formula adevărul de credință; uneori printr-o formidabilă asceză care a schimbat complet, sub aripa harului, condiția omenească obișnuită, iar alteori printr-o revărsare a puterii tămăduitoare. Unii sfinți au rămas în memoria Bisericii doar prin imaginea desăvîrșirii atinse la un moment dat și prin minuni. Modelul lor este aproape absorbit de faptele esențiale. Sînt și sfinți din a căror teologie numai o parte a fost receptată în corpul tradiției, restul avînd o semnificație biografică și istorică. În cazul unora, parcursul de pînă la credință ne este cunoscut și, nu de puține ori, a fost departe de ireproșabilitate, iar dobîndirea credinței a însemnat intrarea într-o arenă spirituală dramatică. În privința celor care au trecut printr-o convertire sau printr-o îndelungată devenire spirituală, nu etapele vieții lor au fost reținute în recunoașterea sfințeniei, ci efectele harului care vindecă și face dintr-un om fragil și supus păcatului unul capabil să întărească credința celorlalți.

Dar ceea ce se cuvine să luăm în considerare atunci cînd privim diversitatea sfințeniei (sub raport biografic, psihologic, tipologic) e punctul de convergență. Întîi de toate, faptul că sfințenia nu aparține sfîntului ca o trăsătură de portret, ci e primită ca un dar, pe care ceilalți, apropiații sau martorii, îl percep în expresiile lui imediat recognoscibile. Fără memoria acestui dar, a prezenței și a reversării sale în viețile credincioșilor, nu s-ar putea vorbi de recunoașterea sfințeniei. Sînt cunoscute cazuri în care o viață lipsită de relief, trăită în discreție și pocăință, a lăsat doar urma care impune: trupul. Însă Biserica îi cinstește ca sfinți pe mulți din trupul cărora a rămas foarte puțin. E aici, spiritual vorbind, pentru cei dispuși să vadă, o imagine paradoxală a smereniei: cea care își lasă amprenta pe integralitatea trupului impregnat de har și cea pentru care vehiculul principal al harului este memoria imponderabilă a cuvintelor, a mărturiei, a iubirii. Mai mult decît un „eroism al virtuții”, sfințenia este efectul acestei receptări a harului care devine cunoscută și folositoare celorlalți, traversînd uneori iadul suferințelor, iar alteori lumina blîndă a fidelității față de Dumnezeu.