Pax Christi?

Religia creștină se află de peste cinci secole sub asediul secularizării, așa că nu ne miră slăbiciunea ei „politică”. În fond, creștinătatea – ca organizare imanentă a revelației biblice – n-a mai apărut pe scena istorică de la sfîrșitul ultimelor imperii, prăbușite ca un joc de cărți după Primul Război Mondial. Încercările de a resuscita un regim politic guvernat de Evanghelie au luat chipul diform și pasager al dictaturilor catolice din Spania lui Franco și Portugalia lui Salazar, în statul legionar România și, mai de curînd, după prăbușirea URSS, cînd Federația Rusă a înlocuit vidul lăsat de marxism-leninism printr-o doctrină revizionistă, neo-imperială și panslavistă, formal inspirată de „tradiția răsăriteană”, respectiv de mitul Moscovei autoproclamate ca moștenitoare a Romei antice și a Romei bizantine de pe Bosfor.

Unicul loc unde Biserica (în speță romano-catolică) e încă un stat, ce-i drept, minuscul, e Cetatea Vaticanului. Sfîntul Scaun acționează încă (și) ca un actor internațional, cu reprezentați ai Papei în organizațiile multilaterale și într-o serie de state. Am cunoscut din interior, ca ambasador al României pe lîngă Sfîntul Scaun, mecanismul acestei forme speciale de diplomație. Orice nunțiu papal apără interesele Bisericii Catolice în țara unde este acreditat, cultivă dialogul ecumenic sau interreligios (dacă lucrează într-un stat cu majoritate protestantă, ortodoxă, islamică sau iudaică) și acționează ca un exponent al „civilizației iubirii” – altfel spus, ca un „făcător de pace”.      

Se pot enumera cazurile de conflict armat în care medierea Sfîntului Scaun a reușit să aducă liniștea, să găsească un compromis rezonabil – mai ales prin Africa și America Latină –, însă ele nu sînt prea numeroase. Am putea spune că, după Războiul Rece, diplomația pontificală s-a limitat la protejarea propriilor comunități, fără să mai joace un rol de prim-plan: poate că ultima ei izbîndă, discretă, dar decisivă, a fost înregistrată odată cu adoptarea Actului Final de la Helsinki (1975), cînd trimisul Sfîntului Scaun a reușit să introducă dreptul la libertate religioasă în pachetul general al drepturilor omului.

Desigur că Bisericile – de toate confesiunile – continuă să influențeze viața statelor, căutînd să le amintească rădăcinile creștine și să le mențină în lumea civilizată a democrațiilor. Ele fac asta inerent, prin pîrghii spirituale și culturale, fără să decidă cu adevărat politica internă sau externă a statelor pe teritoriul cărora funcționează: autonomia guvernelor și cea a indivizilor sînt deja fapte consumate și embleme ale timpurilor (post)moderne, definite prin separația Biserică-Stat. 

În cazul dramatic și periculos al războiului declanșat de Rusia lui Putin în Ucraina, slăbiciunea diplomației pontificale, dar și cea a relațiilor interortodoxe sînt egalate poate numai de relativa irelevanță a ONU. Deși informat despre atrocitățile comise de ruși într-o țară suverană, Papa Francisc le cerea ucrainenilor să facă pace, chiar dacă și-ar mutila teritoriul național. La Kiev, declarațiile sale n-au produs decît iritare. Iar Moscova nu discută cu Papalitatea, așa cum a rupt relațiile cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol și întreține raporturi încordate cu diverse alte Biserici Ortodoxe. În ce o privește, Biserica Ortodoxă Rusă, condusă de Patriarhul Kiril, e total de partea lui Putin, așa că a legitimat de la început războiul dictatorului post-sovietic, punîndu-se singură într-o situație fără precedent: nu cred să mai putem da un alt exemplu de Biserică Ortodoxă care să fi binecuvîntat un război interortodox. Putem găsi cel mult Biserici Ortodoxe care s-au aliniat în spatele propriilor națiuni, pe fondul unor conflagrații (de pildă, Bulgaria și România au fost beligerante în Primul Război Mondial, numai că acel conflict era de fapt cel dintre Puterile Centrale și Puterile Antantei).

Pe cît de bine e că Biserica nu mai poate patrona proiecte teocratice, pe atît de trist e că Evanghelia lui Hristos și-a pierdut, din cîte vedem, puterea de a inspira pacea, și asta e pînă la urmă inevitabil în state seculare, care-și urmează pragmatic agendele lumești, sau în cazul unor Biserici total aservite lui Leviathan, care nu mai pot obține nici măcar un simbolic armistițiu în numele marilor sărbători creștine. Domnul Iisus Hristos ne-a lăsat pacea Sa, dar iată că nu mai știm cum să o păstrăm.