Probleme de gen

Nici vorbă anul acesta la Eurovision de vreo „euro-viziune”. Mai degrabă „euro-tensiuni” şi „euro-brambureală”. Potrivit regulilor, politica nu are dreptul să se amestece în concurs: aşa că participanta din Israel a trebuit să schimbe cîntecul care se referea la atacul Hamas cu unul mai puţin explicit, în vreme ce huiduielile pro-palestinienilor i-au însoţit interpretarea, iar demonstraţiile anti-Israel au umplut oraşul. Organizatorii doresc să celebreze diversitatea, fără intruziuni de simboluri ale mişcărilor de opoziţie. Aşa că regulamentul nu admite la manifestare decît prezenţa steagurilor din ţările participante; plus arborarea drapelului LGBT, considerat „simbol al toleranţei şi diversităţii”. Nefăcînd parte dintre acestea, drapelul Uniunii Europene n-a avut drept de intrare în sala de concert. Oare din cauză că e prea „politic”? Sau fiindcă reprezintă o instanţă opusă diversităţii? Fiindcă UE nu promovează îndeajuns respectul, atenţia, grija faţă libertatea de opţiune a cetăţenilor ei? Oare comunitatea LGBT e mai „europeană” decît UE?

Anul acesta, ca să se evite eventuale ciocniri, chiar purtătorii de drapele „non-binare” au fost rugaţi să nu le arboreze în sală. Dar ei, nefiind dintre cei dispuşi să respecte regulile, şi-au introdus pe sub mînă drapelul în arenă (Euronews, 13.05.2024). Eliminarea steagului Uniunii a fost prea de tot. Comisia Europeană a protestat acut faţă de stupiditatea interdicţiei. Pînă la urmă, concursul – organizat de Uniunea EUROPEANĂ de radio şi televiziune – a pus implicit în scenă (auto)subminarea Europei. Nu doar prin evacuarea simbolului UE, nu doar dînd spaţiu de manifestare pentru un conflict stîrnit şi întreţinut de extremişti (islamişti, evrei fundamentalişti, stîngişti radicali mustind de ideologie woke). Cîntecul cîştigător a fost el însuşi expresia unui extremism. În piesa intitulată „Codul”, concurentul elveţian îşi cîntă căutarea identităţii de gen, anunţă victorios „spargerea codului binar”.

În Europa, a trecut vremea cînd homosexualitatea era penalizată brutal, necivilizat. Membrii LGBT îşi pot urma liniştiţi înclinaţia în sfera privată, ba au obţinut tot mai mult drepturi şi vizibilitate publică. Însă militanţii mişcării se comportă în continuare ca şi cum ar fi terorizaţi, ca şi cum, cu fiecare demonstraţie zgomotoasă, cîştigă o luptă eroică, o victorie strălucită. Rezultatul fiind că aţîţă extemismul de sens contrar, cele două dîndu-şi reciproc apă la moară. Or, extremismele de tot soiul sînt cele care subminează ordinea europeană. Tocmai pe ele le-a pus sub reflectoare Eurovision 2024.

Apartenenţa LGTB a devenit o modă, o calitate cool, mai mult: e un stindard dichisit de luptă, o ideologie ofensivă. Agită ca pe un trofeu „spargerea codului” gender. Dacă expresia înseamnă „depăşirea” codului, victoria nu e cine ştie ce: nu despre depăşire e vorba, ci despre dezorganizarea codului, despre bramburirea lui la nivel psiho-social.

*

Cu riscul de a muta prea brusc lucrurile în spiritual, e de spus că tradiţiile religioase şi sapienţiale au lucrat şi ele cu tema depăşirii genului. Dar nu s-au referit la identitatea psiho-socială a persoanei, cea pe care o prelucrează fandosit, iresponsabil ideologia LGTB. N-au situat tema pe orizontala individ-societate, ci pe verticala interioritate-transcendenţă. N-au luat-o ca pe o identitate cîştigată, ci ca pe un reper, un ideal, o ţintă dintr-un alt plan de existenţă. E drept că, la nivel psiho-social, spaţiile de cultură religioasă au înclinat în sens contrar: au făcut din genuri o ierarhie zdravăn instalată, „sacralizată”, unde femeia ocupă locul minor în raport cu bărbatul. Abia modernitatea, cea tîrzie mai ales, a asociat genurile cu raportul unor parteneri egali în demnitatea lor de persoană. Dar în sens propriu-zis spiritual, gîndirea religioasă şi filozofia veche au tratat masculinul şi femininul – cu simbolismul şi posibilităţile lor specifice – drept complementare. Le-au considerat aspecte în aceeaşi măsură importante ale universului şi ale omului complet.    

Simbolic vorbind, de parte masculină stă ceea ce are autoritate, cunoaştere, ceea ce dă formă; de parte feminină stă ceea ce e receptivitate, intuiţie, plasticitate. În alcătuirea interioară a omului, spiritul e masculin în raport cu sufletul, feminin; interioritatea umană în întregul ei e feminină în raport cu realitatea tare a divinului. Feminin e sufletul cînd se uneşte cu Cel iubit, în rugă şi în contemplaţie.

În origine, omul a fost creat androgin, spun relatări mitice şi religioase ale genezei. „După chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe om: a făcut parte bărbătească şi parte femeiască” (Geneză 1, 27, trad. Cristian Bădiliţă, Septuaginta, vol. I, NEC-Polirom, 2004). În origine, omul e conceput ca fiinţă întreagă, completă, în adecvare cu deplinătatea Autorului ei. Trecerea în condiţia mundană e cea care a separat umanitatea în indivizi „incompleţi”, marcaţi de un gen sau altul. Dar fiecare persoană are, în alcătuirea ei interioară, date – complementare – ale masculinului şi femininului. A le actualiza, a le face să colaboreze, a obţine armonia lor înseamnă – idealmente – a tinde spre varianta proprie, specifică, personală de om unificat lăuntric, orientat pe verticala fiinţei lui.

Vocabularul genurilor oferă astfel un „cod” al vieţii spirituale. Indică o lucrare asupra sinelui care, în condiţia umană prezentă, e de rafinat mereu. Capătul lucrării ţine de trans-istorie, e una dintre expresiile stării umane din Împărăţie.

Gînditori religioşi moderni au criticat amplu tratamentul asimetric al genurilor, au reluat tema spirituală a androginului, i-au dat din nou relief. E ceea ce face Paul Evdokimov într-una dintre lucrările lui, Femeia şi mîntuirea lumii. Acolo citează un agrafon cuprins în A doua scrisoare a lui Clement Romanul (seolul I), unde Christos spune: „Împărăţia va veni cînd cei doi vor fi una şi cînd masculinul nu va mai fi acelaşi faţă de feminin”. Afirmaţii similare sînt cuprinse în cuvintele lui Christos din Evanghelia după Toma. În scrierile unor spirituali creştini, evrei, musulmani pot fi întîlnite meditaţii asupra „omului perfect”: o condiţie care, iniţiată în paradis, cunoaşte scăderi, fracturi, redresări de-a lungul destinului uman, pentru a se împlini în eschaton. Mai aproape de noi, Nikolai Berdiaev (Sensul creaţiei) pune tema în termenii propriei filozofii vizionare. Pentru el, fiecare membru al unui cuplu e o fiinţă ce îşi sesizează rotunjimea în întîlnirea cu celălalt: „iubirea este calea prin care fiecare descoperă în sine însuşi omul androgin”. De această descoperire depinde, potrivit lui, transfigurarea lumii...

În condiţia ultimă, susţine gîndirea spirituală de pretutindeni, categoria genului e transformată de metabolismul omului unificat; e depăşită în întîlnirea persoanei umane cu Persoana divină; e lăsată în urmă cînd Dumnezeu atrage umanul pe urmele misterului Său. Dar încă de aici depăşirea e o cale deschisă: „Nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Christos Iisus” (Galateni 3, 28).

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.