Reacționarul autentic

Columbianul Nicolás Gómez Dávila (1913-1994) seamănă oarecum cu argentinianul J.L. Borges prin lungul său stagiu european, complicat prin probleme de sănătate, dar și prin erudiție, bibliofilie, înclinația poliglotă sau rezerva față de viața politică. Gómez Dávila n-a împins patima exotismului livresc pînă la a învăța islandeza, dar se apucase la senectute să deprindă daneza, cu previzibila intenție de a-l citi pe S. Kierkegaard în original, de parcă biblioteca sa cu 30.000 de volume în spaniolă, franceză, germană, italiană, portugheză, greacă și latină i s-ar fi părut subit insuficientă. Există totuși o diferență fundamentală între cei doi latino-americani care, asemenea nord-americanilor E.A. Poe, Henry James sau T.S. Eliot, se considerau europeni exilați în colonii și își consumau existența sub fantasmele „vechiului” continent: Borges s-a bucurat de o celebritate mai întîi franceză, apoi globală, nefiind deloc imun la apariții publice, doctorate honoris causa și premii literare, pe cînd Gómez Dávila a rămas pînă la moarte aproape necunoscut, publicîndu-și textele în tiraje private, la edituri minuscule și nefăcînd nimic în logica modernă a promovării de sine.

Poate că Borges avea nevoie de celebritate și pentru a încasa onorarii menite să-i asigure subzistența, pe cînd Gómez Dávila n-a fost niciodată nevoit să aibă o slujbă (nici măcar ca director al unei Biblioteci Naționale). Făcea parte dintr-o familie burgheză, cu o fabrică de covoare, de care s-a ocupat atît longevivul său tată, cît și unul dintre cei doi fii, așa că scriitorul și-a permis mereu un trai de huzur intelectual, printre autorii favoriți, sau la meciurile de polo de la Bogotá Jockey Club. Nu ne miră că și-a permis să refuze oferta unui post de ambasador la Londra sau cea de a deveni parlamentar, limitîndu-se să dea „sfaturi” conaționalilor (de dreapta) implicați în viața publică.

Nicolás Gómez Dávila a compus circa o mie de pagini de aforisme (numite pedant „scolii”) pe care le-a publicat într-un discret serial ignorat de aproape toți contermporanii săi. Postum, i-a apărut numai un text intitulat „Reacționarul autentic”, iar opera sa de filosof al politicii, apologet al civilizației catolice și moralist conservator a început să fie tradusă inițial în spațiul germanic și apoi în Franța și Polonia. Zilele trecute a apărut prima ediție integrală în limba română a Scoliilor la un text implicit (Limes, 2024, 925 p.), datorită strădaniei competente a poetului Ioan Milea, care publicase în 2020, la aceeași editură clujeană, o versiune selectivă din recolta de ansamblu.

Descoperim în Scoliile lui Gómez Dávila un antimodern (care ar fi făcut cinste sintezei lui Antoine Compagnon despre această familie de spirite), dar mai cu seamă o inteligență scăpărătoare, cultivată și dezvrăjită, capabilă să jongleze cu paradoxuri profunde și formule fulgurante, în care se distilează deplina lui aversiune față de „era maselor”, a consumului și materialismului, deodată cu fundamentala nostalgie față de vremea cînd „în matricea greacă pîlpîia un suflet creștin”. Seniorul bogotan în costum elegant, cu ochelari fumurii, manșete cu butoni, tolănit într-un fotoliu din ciclopica sa bibliotecă (în compania unui trabuc) este un Don Quijotte lucid, caustic, anticinic, antirevoluționar, așadar deopotrivă antinazist și anticomunist, un gînditor rafinat, favorabil ordinii organice și ierarhiei de merit, deschis spre transcendență, oripilat de trivialitatea „democratică” și alienarea tehnicistă, dar și un poet reprimat, care strecoară în aforismele sale năpraznice un strop de sugestie inefabilă. Asemenea pomenitului său conviv imaginar, din Copenhaga secolului al XIX-lea, Gómez Dávila detesta simultan ideea de „sistem” filosofic (adică premisa „hegeliană” a totalitarismelor) și antropologiile „optimiste”, care susțin, împotriva oricăror evidențe, că un om redus la propria imanență poate viețui cu sens. Detectăm în fiecare rînd așternut de acest geniu columbian cu explozie întîrziată o doză de mizantropie („plictisul e antonimul singurătății”) bazată pe observația că prostia nu e decît pretenția umană de „a-l învăța pe Dumnezeu cum se fac lucrurile”, și că „instrucția nu vindecă neghiobia, ci o echipează”. Nu mulți îl vor adora pe Nicolás Gómez Dávila, iar cei ce o vor face își vor savura în taină privilegiul.