Retorica vălului

Aproape nu trece săptămîna fără ca presa să se inflameze la una din spusele arhiepiscopului Tomisului, ÎPS Teodosie. Cum Înalt Preasfințitul participă des la o emisiune difuzată de Radio Dobrogea unde își dă cu părerea, de multe ori răspunzînd întrebărilor ascultătorilor, pe cele mai variate subiecte, presa națională are de unde alege afirmații pe care le consideră incendiare, pentru a ne delecta cu cîte o nouă snoavă din dicta Theodosii. Chiar dacă registrul de comunicare al ÎPS Teodosie este mai degrabă șugubăț, un fel de popă de țară transplantat în era podcast-ului, afirmațiile pe care le face au un context. Ele vin, în mare parte, din tradiția creștină. Sigur, ÎPS Teodosie este profesor universitar și înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. Prin urmare, ne-am aștepta la un alt tip de discurs. Dar la Radio Dobrogea avem un ierarh unplugged, care vorbește cum gîndește, departe de constrîngerile oratoriei școlite. Să vedem însă care este contextul istoric și teologic în care putem plasa afirmațiile ÎPS Teodosie despre datoria femeilor ortodoxe de a-și acoperi capul.

Acoperirea capului femeilor în ortodoxie

Istoria vălului feminin în creștinism începe cu mult invocatele versete din 1 Corinteni 11.4-6: „Orice bărbat care se roagă sau proorocește, avînd capul acoperit, necinstește capul său. Iar orice femeie care se roagă sau proorocește, cu capul neacoperit, își necinstește capul; căci tot una este ca și cum ar fi rasă. Căci dacă o femeie nu își pune văl pe cap, atunci să se tundă. Iar dacă este lucru de rușine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-și pună văl”. Învățăturile Sfîntului Pavel nu reprezentau o noutate pentru comunitatea din Corint. În Antichitatea păgînă, majoritatea femeilor își acopereau capul fie din motive practice, fie ca semn de modestie și aproape întotdeauna în context religios. O privire fugară la arta figurativă a Romei clasice este de ajuns: sute de matroane cu capul acoperit ne privesc din monumente funerare și din scene religioase. Așadar, îndemnul Sfîntului Pavel era în deplină concordanță cu practicile vremii. La rîndul lor, Părinții Bisericii, de la Tertullian la Sfîntul Ioan Gură de Aur, îndeamnă femeile și fetele, odată ajunse la pubertate, să-și acopere capul, atît în biserică, cît și în afara ei, pentru a-și păstra modestia și a-și manifesta obediența.

De-a lungul secolelor, doctrina cu privire la acoperirea capului femeilor a fost tradusă în ritual. Cel mai vechi molitvelnic de tradiție bizantină, păstrat într-un manuscris de secol VIII în Biblioteca Vaticană, cuprinde o „Rugăciune la acoperirea capului femeii” pentru un rit de trecere, prin care unei fete ajunse la pubertate i se acoperea capul pentru prima dată. Sursele literare și istorice arată că această practică s-a păstrat pe întregul parcurs al istoriei Bizanțului, dar se aplica cu precădere în spațiul sacru. Cu alte cuvinte, femeile și fetele adolescente își acopereau părul doar cînd mergeau la biserică.

Practica și ritualul asociat s-au răspîndit în toate regiunile unde a fost adoptat ritul Bisericii de la Constantinopol, inclusiv la slavi și în Valahia și Moldova. Însă, în zonele limitrofe ale civilizației bizantine, ritualul acoperirii capului a fost asociat unui alt rit de trecere, căsătoria. Îl găsim în acest context în Trebnicul lui Petru Movilă, molitvelnic publicat în 1646 la Kiev, care include o rugăciune de spus cu ocazia ritualului intrării unei mirese în biserică pentru prima dată după căsătorie, ocazie cu care i se acoperea capul. Prin urmare, în spațiul ortodoxiei moldo- și ungro-vlahe, se aștepta de la o femeie căsătorită să umble cu capul acoperit, iar prima acoperire a capului după căsătorie se făcea în cadru ritual.

Instrumentalizarea vălului

Deunăzi, arhiepiscopul Tomisului iar a ofensat sensibilitățile liberale cînd, în timpul unei emisiuni la Radio Dobrogea, i-a răspuns astfel unei femei care se plîngea că familia ei considera rușinoasă purtarea unui batic: „Sigur că trebuie să porți ceva pe cap. O femeie căsătorită nu trebuie să umble cu capul descoperit. Cum să îi fie rușine? Chiar dacă pune o pălărie, o bască, dar nu e cu capul descoperit. Dacă sînt atîtea mofturi la cineva, acoperiți-vă cu ceva capul”. Cu siguranță, formularea este nefericită și abruptă, în stilul care l-a consacrat, de palavre teologice. Însă, după cum am arătat mai sus, afirmația pe care o face nu este în afara tradiției pe care ÎPS Teodosie o continuă ca preot al unei biserici ortodoxe. Chiar dacă Teodosie Petrescu, cu toate dosarele lui penale și corupția manifestă, este odios, ceea ce a spus despre acoperirea capului femeilor căsătorite, răspunzînd unei întrebări precise, care viza femeile ortodoxe în special și nu femeile în general, este în perfectă concordanță cu învățăturile Bisericii. Toată narațiunea construită în jurul spuselor lui, de retrograd care nu vorbește femeilor secolului acestaui, este total pe lîngă subiect. Retrograd sau nu, cu acea ocazie, ÎPS nu a afirmat nimic care nu are o tradiție milenară în ortodoxie.

În discursul public contemporan, acoperirea capului femeilor apare recurent în controversele legate  de vălul islamic. Vălul purtat de femei a fost instrumentalizat de cauzele postcolonialiste, liberale, ultraconservatoare etc. Discuția declanșată de afirmațiile ÎPS Teodosie face din acoperirea capului femeii un test de turnesol pentru înapoierea oamenilor Bisericii și a credincioșilor, oprobriul legat de arhiepiscopul Tomisului sau statutul femeii în România contemporană. Deși legitimă, acest tip de interpretare instrumentalizează spusele ÎPS Teodosie care pur și simplu a fost, cu acea ocazie, vocea tradiției.  

Valentina Covaci este specialist in istoria Bisericii si liturgist.