Stavropoleos – 300

Anul acesta, ctitoria mitropolitului Ioanichie, cunoscută sub numele emblematic de Stavropoleos, împlinește trei secole. Și nu oricum, ci reînnoită, în grija unei obști de monahii și susținută de atașamentul și devoțiunea unei comunități care de peste trei decenii iradiază discret și eficace modelul său. Între 1724 și 2024, biserica aceasta post-brâncovenească îmbietoare, cu splendidul ei pridvor și grațiosul iconostas, a traversat epoci de înflorire și de umbră. Nu și-a pierdut însă farmecul nici cînd era acoperită de zgura vremii și frecventată de puțină lume. După desființarea ca mănăstire, odată cu secularizarea din vremea lui Cuza, a cunoscut o restaurare după proiectul arhitectului Ion Mincu, care și-a pus amprenta asupra locului. Redeschisă ca biserică în 1940, deși la altar au slujit preoți de prestigiu ca Ioan Lăncrănjan, fost student al medievistului Étienne Gilson, vremurile n-au mai îngăduit punerea sa în valoare.

Abia după 1991, odată cu venirea părintelui Iustin Marchiș, timpul renașterii avea să înceapă și pentru Stavropoleos: un timp al rectitoririi, căci nu a fost doar o restaurare, fie ea și exemplară, premiată la nivel european, ci mai ales o strategie a înnoirii vieții bisericești prin redescoperirea tradițiilor căzute în uitare și prin dialogul fecund cu toți oamenii de bunăvoință: căutători ai căii spre Dumnezeu, iubitori ai patrimoniului, pictori și restauratori, muzicieni, intelectuali de toate specializările, medici și actori, colecționari, tineri și bătrîni, toți cei care într-un moment sau altul al vieții lor au simțit că Stavropoleos e locul formării și al inimii lor. Ceea ce putem admira acum nu a fost, desigur, gata dintr-odată. A fost nevoie de întîlniri providențiale, de stăruința multor oameni experimentați și de energia și viziunea părintelui Iustin pentru ca potențialul acestui spațiu să fie adus la lumină și făcut să rodească.

La 300 de ani de la fondare, Stavropoleos este nu doar o mănăstire rectitorită, ci imaginea prin excelență a bunului gust, a cunoașterii și a promovării tradiției ortodoxe. S-a aflat în prima linie a redescoperirii muzicii psaltice în biserică și în sălile de concerte. De asemenea, în prima linie a urgenței restaurării patrimoniului cultural. A reușit să-i convingă și pe cei care nu erau nici măcar în tinda Bisericii. A strîns firesc în jur nume mari ale culturii românești contemporane. Cei ca pictorul Paul Gherasim, ca arhitectul Aurelian Trișcu sau ca profesorul Dan Mohanu și-au legat pentru totdeauna viața de frumusețea acestei case a Domnului. Stavropoleos înseamnă deja un stil în toate cele care însoțesc viața de credință: de la rostirea rugăciunilor și muzica de la strană la broderiile liturgice și la înfrumusețarea colivelor. Pentru turiști a devenit un loc obligatoriu de vizitat, de fapt unul dintre cele cîteva care conferă Bucureștilor profilul de patrimoniu cultural. Pentru credincioși, e oaza de tihnă și de rafinament, dar și un loc de formare și de inspirație. Pentru cercetători, e și biblioteca minunată, mai cu seamă de artă și de manuscrise rare, care constituie inima așezămîntului în pandant cu biserica. Reunind toate acestea, Stavropoleos se înfățișează ca o invitație perpetuă de a-i trece pragul ca să contempli o împlinire, e adevărat, dar una deschisă, vie, comunitară; nu o vitrină muzeală (deși e realmente un muzeu), ci un spațiu fertil al credinței care izvorăște frumusețe și o împărtășește.

Cum a fost posibilă o astfel de ofrandă pe care cei din prezent o aduc ctitorilor din vechime și viitorilor închinători ai sfîntului locaș? Poate pentru că, într-o epocă de construcție, Stavropoleos a ales să re-construiască și să înceapă altfel, din interior, de la buna sfătuire, de la a fi înainte de toate o școală. Cei care au făcut parte fie și pentru o vreme din comunitate au avut, cu siguranță, experiența a ceea ce poate însemna o comunitate reală în jurul Bisericii. Apoi, și pentru că Stavropoleos nu s-a repliat asupra propriei istorii, ci s-a gîndit ca un loc de salvare și de memorie a multor frumuseți uitate, risipite, trecute prea ușor cu vederea, dar care sînt acum expuse privirii ca într-o arcă în miniatură, pregătită să străbată timpurile.

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).