Timp care trece şi timp care urcă

Trăim – o ştim cu toţii – în diferite feluri de timp. Cele mai multe dintre ele curg: timpul treburilor cotidiene, derularea programului profesional, cursul vieţilor individuale, timpul-avalanşă al ştirilor de pretutindeni (astăzi mai ales îngrijorătoare ori teribile), timpul istoriei, timpul meteo etc. Există, cu un metabolism mai subtil, mai complicat, timpul interiorităţii. Pe lîngă toate acestea, există şi un timp care, cel puţin în semnificaţiile lui, străbate vertical trecerea orizontală a timpului curent. E un timp care face joncţiunea cu realul tare, care deschide spre Ultim şi spre preaplinul lui de sens. Pentru creştinism, un asemenea timp e mai cu seamă perioada celor cincizeci de zile de la Paşte la Pogorîrea Sfîntului Duh. Liturgic şi imnic, e un timp care îşi primeşte suflul dinlăuntrul Celui viu, care respiră deja împreună cu El.

Îmi voi îngădui, ca şi alte dăţi, să redau aici cîteva extrase din expunerea părintelui şi profesorului André Scrima „Liturgica bizantină a Cincizecimii. Analiză structurală şi tematică”, susţinută în 1974 şi publicată în André Scrima, Biserica liturgică (Humanitas, 2005).

În tradiţia ebraică, sărbătoarea Cincizecimii are modul ei propriu de a semnifica un timp care se hrăneşte din Dumnezeu. Ea e în primul rînd „sărbătoarea roadelor dintîi”. După celebrarea Paştelui ebraic începe, potrivit calendarului din Vechiul Testament, culesul roadelor care se sfîrşeşte cincizeci de zile mai tîrziu.

André Scrima: „Înfăţişarea roadelor, la încheierea culesului, lua un caracter religios, el însuşi întemeiat pe memoria rituală, arhaică a umanităţii. Pentru această memorie arhaică riturile agrare trebuiau să înnoiască, în conştiinţa religioasă, sensul legăturii cu divinitatea. Omul nu era niciodată sigur – este el oare sigur astăzi? Dacă este, cu atît mai rău pentru el! – de înnoirea ritmului fundamental al vieţii, semnificat de rodnicia naturii. Omul îşi primea corpul într-un dublu mod. Primea un corp de drept, dacă putem spune astfel, cel primit biologic prin naştere. Iar acest corp, supus uzurii timpului, obligat să se conserve, să supravieţuiască, trebuia să se întreţină printr-un soi de înnoire întemeiată pe hrană, în sensul larg al termenului (mîncare, apă, cicluri vitale, cosmice). Era apoi celălalt corp, pe care anumiţi autori medievali l-au numit corpul milei fiindcă nu e niciodată asigurat. Corpul de drept îl ai; atîta vreme cît durează, îl posezi. Nu e nevoie să te naşti dintr-o mamă în fiecare zi. Eşti născut o dată pentru totdeauna. Acesta e corpul de drept. În vreme ce corpul celălalt, pe care îl primesc din trupul cosmic, e un trup al milei. Îmi este dat, dar poate să nu îmi fie dat. Mă simt mereu dependent şi niciodată sigur de dăruirea lui. Or, am nevoie de acest corp pentru a-l menţine pe primul, pentru a-mi întreţine prima identitate, psiho-biologică. Iar pentru a face cu putinţă şi pentru a asigura această înnoire a vieţii se elaboraseră, în mod spontan, dar foarte organic şi semnificativ, riturile agrare, riturile rodniciei. Ele aparţineau memoriei arhaice, originilor imemoriale ale umanităţii care a simţit întotdeauna această – cum am putea-o numi? – această finitudine, cum îi spun filozofii de astăzi, de la Hegel la Heidegger: finitudinea omului, grija. Astăzi avem Naţiunile Unite, avem FAO… Nu ştiu dacă ele constituie un rit destul de puternic… de vreme ce în lume continuă să se moară de foame ori de supralimentare: poţi muri şi cînd mănînci prea mult! Nu e nici ăsta un mod nimerit de a privi lucrurile. Pe scurt, ne aflăm puţin în urma celor vechi cît priveşte eficacitatea ritului agrar.”

Un al doilea înţeles asociază sărbătoarea ebraică a Cincizecimii cu dăruirea Legămîntului, a Legii pe Sinai. Din această Lege se hrăneşte viaţa credinciosului în disciplina de fiecare zi, în rugă, în celebrare, în hermeneutică, în întîlnirea interioară cu Cel care i-a dat-o. Cartea e aliment, e de gustat, de „mestecat“. „Să nu se depărteze cartea acestei Legi de la gura ta, ci să cugeţi la ea zi şi noapte” (Iosua 1, 8). Devine astfel evidentă legătura între hrană şi sens. Omul se hrăneşte cu pîine, dar nu numai cu pîine. Se hrăneşte mai ales cu sens. Transpoziţia simbolică de la hrană la sens e la îndemînă, era firească în orice gîndire tradiţională. Christos însuşi e totodată „Pîine a Vieţii” şi Logos întrupat. Cum se dăruieşte El ca Pîine şi Logos al vieţii? Ce dăruieşte El, care e Pîine şi Logos al vieţii?

André Scrima: „La început era Logosul (Ioan 1, 1). Cuvîntul era. Cuvîntul e inerent oricărui lucru, fiindcă fiece lucru are logosul său. Nimic nu are existenţă dacă nu e semnificat, dacă nu are un sens... Părinţii Bisericii şi primii gînditori spuneau: fiecare realitate are «logosul» său. Prin acest logos, creatura capătă loc în fiinţă, fiindcă realitatea ei capătă sens. Dumnezeu are un singur Logos, Logosul lui Dumnezeu. Dar care e spiritul Logosului? Pentru a fi limpede, pentru a fi el însuşi plin de suflu, pentru a fi viu, cuvîntul trebuie să aibă un duh. Duhul Logosului este Duhul Sfînt...

Paştele şi Cincizecimea, în distribuirea oficiului liturgic, ne dezvăluie imediat relaţia, corelaţia intimă şi indisociabilă între persoana lui Christos şi persoana Duhului Sfînt. Ne dezvăluie corelaţia între Înviere şi Cincizecime, ca evenimente... Dacă Dumnezeu se face om, lucrul acesta se întîmplă prin lucrarea Duhului. Dacă Christos învie, lucrul acesta se întîmplă prin lucrarea Duhului. Dacă Christos se «eucharistifică», dacă devine eucharistie, lucrul acesta se întîmplă, şi el, tot prin lucrarea Duhului...

Duminica Cincizecimii, a revărsării Duhului poartă cu sine cîteva teme majore. Una e tema Cincizecimii cosmice, conform limbajului bizantin, adică a înnoirii întregului cosmos prin pogorîrea Duhului. Apoi tema revelaţiei Treimii, ceea ce se leagă de adevărata vedere a lui Dumnezeu: invizibilul din Dumnezeu care devine vizibil.

Un alt nivel de sens al sărbătorii: Duhul este «pecete», sigillo în latină, sphragis în greacă. Ori de cîte ori, în Noul Testament, întîlniţi termenul sphragis, gîndiţi-vă la Duhul Sfînt. E un termen tehnic, un cuvînt cu cheie. De altfel, Duhul Sfînt e figurat – într-un mod paradoxal, aşa cum i se cade – prin elemente ale fluidităţii extreme (apa vie, nu stătătoare; lumina: lumina, ea care nu poate fi văzută, ci face posibilă vederea; focul, pe care nu-l poţi cuprinde; uleiul, substanţa fluidă prin excelenţă) şi totodată prin imagini a ceea ce este mai sigur, mai definitiv, mai asigurat: pecetea, sphragis. Ştiţi că sphragis are un dublu sens: sensul de pecete (o scrisoare pecetluită), aşa cum apare în Cîntarea Cîntărilor (8, 6): «ca pecete pe inima ta mă poartă»; dar tot acolo (1, 2), termenul e asociat şi cu alt sens: « Mir vărsat este numele tău». Duhul este cel ce pecetluieşte, cel care întipăreşte ultima confirmare, suprema înrădăcinare în viaţă, în adevăr, în lumină, în Fiinţă. Dar el nu îşi întipăreşte pecetea ca pe un sfîrşit static. Nu poţi spune niciodată: am Duhul Sfînt, îl deţin. Duhul este, dimpotrivă, cel ce mă ţine. Iar el este totodată izbucnire, efuziune. Aceasta este dialectica, antinomia proprie Duhului.”

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.