Trebuie bărbatul să aibă barbă?

De curînd, controversatul arhiepiscop al Tomisului, Teodosie, a făcut o declarație la Radio Dobrogea, în care, răspunzînd întrebării puse de un ascultător, declara sentențios că „bărbatul trebuie să poarte barbă” în general, și slujitorii Bisericii Ortodoxe în special. Afirmația în sine nu avea de ce să nască controverse, totuși vorbele ÎPS Teodosie au devenit, iar, virale. Cum această rubrică este dedicată religiei în discursul public, nu puteam să trec cu vederea afirmația arhiepiscopului Tomisului. Ba mai mult, cred că ea trebuie analizată și ancorată în tradiția și sociologia bărbii, în același timp podoabă capilară și fenomen antropologic, cu atît mai mult cu cît părerea exprimată de arhiepiscop nu este singulară. El este doar cel mai vocal dintre clericii care își exprimă părerea public despre masculinitatea și feminitatea (să ne amintim ce a spus despre femeile la menstruație) contemporane, ceea ce îl și plasează constant în atenția mass-media.

Fără îndoială, unii cititori mă vor considera prezumțioasă, fiind eu însămi lipsită de barbă. Prin urmare, încep prin a afirma că analiza mea nu decurge din experiența directă a bărbii, ci din explorarea fenomenului cultural și mai ales a discursului religios din spațiul public, dedicat acestui atribut masculin.

Barbă și masculinitate

Afirmația ÎPS Teodosie stabilește clar legătura dintre masculinitate, bărbăție și purtatul bărbii: „Bărbatul trebuie să aibă barbă. Bărbații fără barbă sînt ciuntiți. [...] barba este un element natural, care ține de bărbăție”. Argumentul naturaleții este ferm ancorat în tradiție. Isidor din Sevilla, în Etimologii, probabil cel mai cunoscut lexicon creștin, echivala barba cu bărbatul: Barbam veteres vocaverunt, quod virorum sit, non mulierum („Cei din vechime au numit-o barbă pentru că ține de bărbați, nu de femei”), iar limba română redă fidel legătura. În limba latină, de unde provine românescul „bărbat”, barbatus este „cel care are barbă”. Ergo bărbații care nu poartă barbă pot fi doar niște exemplare imperfecte ale speciei, care fac ceva împotriva naturii lipsindu-se de barbă și cărora le lipsește ceva esențial, care sînt, după cum spune ÎPS Teodosie, „ciuntiți”. Desigur, și acest argument este milenar, moștenit atît din prejudecățile culturii clasice cu privire la masculinitate, cît și din tradiția iudeo-creștină, care considera lipsa bărbii un semn de efeminare. În Atena clasică, la fel ca și în cea mai mare parte a lumii elenofone, orice băiat ajuns la vîrsta bărbăției care refuza să poarte barbă era considerat un efeminat care semnala prin lipsa bărbii disponibilitatea la atenții sexuale homoerotice. Povestea este mai nuanțată în privința Romei, unde, cel puțin de pe vremea lui Scipio Aemilianus (secolul II î.Hr.), cutuma dicta cetățenilor romani să își radă barba. La Roma, înfățișarea hirsută indica exotism, fiind ori semn de barbarie (germanii purtau barbă) sau de aspirații filosofice (ca la împărații Marcus Aurelius și Hadrian care și-au ales dinadins acest aspect). Aceste asocieri culturale au fost preluate și perpetuate de creștinism, ai cărui noi adepți au continuat să facă din barbă sau absența ei un punct definitoriu pentru masculinitate, inclusiv pentru acei bărbați care se angajau în slujirea Bisericii.

Barba în polemicile teologice

Deși nu se regăsește, de această dată, în spusele arhiepiscopului Tomisului, de cele mai multe ori cînd apare în discursul clericilor ortodocși, barba este un dispozitiv retoric în schimburi polemice. Orice căutare pe Internet o poate dovedi. Lipsa bărbii este unul dintre punctele de divergență între romano-catolici și ortodocși și, la fel ca prezența bărbii la slujitorii Bisericii, face parte dintr-o lungă tradiție de polemică teologică. Vajnic epigon al acestei tradiții, ÎPS Teodosie s-a exprimat astfel în amintitul interviu la Radio Dobrogea: „Orice bărbat ar trebui să poarte barbă, cu atît mai mult slujitorii Bisericii Ortodoxe. Ei trebuie să aibă chipul lui Hristos, care a purtat barbă. Au purtat și apostolii și toți Părinții Bisericii noastre”. Oricine e familiarizat cu iconografia creștină nu poate fi decît de acord cu această afirmație. Hristos și apostolii erau evreii care urmau Legea, ceea ce înseamnă că respectau interdicțiile veterotestamentare, mai ales cele din Levitic 19, 27 și 21, 5 care le interziceau evreilor să își radă barba, gest considerat o abominație care îl plasa pe transgresor împotriva firii și a Legii. Totuși, există cîteva excepții în această iconografie și ele vin din creștinismul occidental. Probabil cel mai cunoscut exemplu este Hristos din Judecata de Apoi pictată de Michelangelo în Capela Sixtină de la Vatican. Dar, întorcîndu-ne la începuturile creștinismului roman, exemplele se multiplică. Să ne gîndim la tînărul și imberbul Bun Păstor din mozaicurile care împodobesc mausoleul Gallei Placidia și pe cele de la Sant’Apollinare Nuovo, ambele din Ravenna. Sau la reprezentările similare lăsate de primii creștini în catacombele romane și la mozaicul de pe podeaua catedralei din L’Aquila. Aceste exemple vin din perioada secolelor III-VI d.Hr., cînd romanii îl reprezentau pe Hristos așa cum îl vazuseră reprezentat pe împăratul roman, ras și îmbrăcat cu togă. Desigur, și în Occident, Hristos și apostolii sînt reprezentați de timpuriu și cu barbă, de exemplu în mozaicul din absida de la Santa Pudenziana, cea mai veche biserică din Roma. Totuși, clerul roman, spre deosebire de cel oriental, prefera să se radă, în buna tradiție a cetățenilor romani. De altfel, papa căruia i se atribuie impunerea ca normă a rasului bărbii la clerul roman, Grigore cel Mare (590-604), era el însuși un descendent al unei vechi familii senatoriale romane. Instituția Bisericii, pe care acesta a reclădit-o și consolidat-o pentru a le rezista invadatorilor din afara Italiei, a copiat și s-a modelat îndeaproape pe calapodul Imperiului Roman. Așadar, barba, sau absența ei la clerul oriental și occidental, are o lungă istorie, precum și polemica din jurul ei.

Putem conchide că barba îl face pe bărbat măcar bărbat adevărat dacă nu și filosof. Aceasta este percepția culturală a bărbii cu atît mai mult în mediul Bisericii Ortodoxe, unde podoaba facială este considerată ipso facto un atribut al clerului. Cum hipsterii au repopularizat barba și în rîndul laicilor, s-ar părea că, în contextul societății actuale, ÎPS Teodosie are dreptate și bărbatul trebuie să aibă barbă. Musai.

Valentina Covaci este specialist in istoria Bisericii si liturgist.