Trei feluri de tăcere

În 2019, Miruna şi Bogdan Tătaru-Cazaban au tradus şi editat la Polirom un mic şi ales volum de meditaţii ale cardinalului Gianfranco Ravasi: Biblia după Borges. Sînt adunate aici cîteva conferinţe privind limba şi limbajul Bibliei, împreună cu reverberaţiile lor în cultura modernă. Ebraist eminent, autorul sesizează pe original izbutirile poetice ale Textului şi nodurile lui de sens. Demersul e însoţit, în mod programatic, de abundente referinţe la autori care, explicit ori aluziv, îşi rostesc cuvîntul în cadrul „Marelui Cod” al Bibliei (cf. lucrării lui Northrop Frye), care găsesc în el materie arhetipală. Nu puţini califică Biblia drept pămîntul cel mai înalt din care se hrăneşte cultura noastră (aşa cum fac, de pildă, Nietzsche sau Borges). Pascal şi Umberto Eco, William Blake (căruia îi aparţine expresia „marele cod”), Goethe şi Maiakovski, Cervantes, T.S. Eliot, François Mauriac, Jung, Hölderlin, Heidegger, Nelly Sachs, Saint-Exupéry, Roland Barthes, Kierkegaard, Borges şi Bernanos se află printre cei invocaţi de cardinalul Ravasi drept parteneri de reflecţie, creatori care pot „simţi” calitatea limbajului în care se exprimă Creatorul. Întîlnirea între cele două registre, între substanţa Bibliei şi marea cultură europeană, produce rezonanţe noi, interogaţie, sporuri de înţelegere, asocieri fertile, oferă cititorului atitudini proaspete de lectură. Biblia îşi manifestă astfel respiraţia universală, calitatea unui text metafizic-fondator pentru înţelegerea condiţiei umane.

Postfaţa lui Bogdan Tătaru-Cazaban îl prezină publicului românesc pe autor, „om al credinţei şi om al ştiinţei”, îi indică preocupările, metodele de cercetare, amploarea operei. Ebraist, hermeneut al Bibliei, cu lucrări de „sinteză panoramică” privind Iov, Psalmii, Ecleziastul, Cîntarea Cîntărilor, cardinalul Ravasi aduce erudiţia în ajutorul itineranţei intelectuale, face din intelecţie drum existenţial. Nu ocoleşte punctele „scandaloase” ale Bibliei, nici scandalul crizelor umane, le analizează fără compromisuri, le pune fără consolări facile în lumina revelaţiei.

De-a lungul textelor din volumul amintit apar, asemenea unor motive muzicale, cîteva teme. Una dintre ele e tăcerea lui Dumnezeu, întreita lui tăcere: în Ecleziast, în Iov, în pasajul III Regi 19, 11-12 privitor la profetul Ilie. Aşa cum sînt evocate, cele trei indică diferite moduri de raport cu transcendenţa; pot fi privite, de aceea, ca repere/trepte/staţiuni ale experienţei spirituale.

Ecleziastul, în interpretarea cardinalului, este poemul golului de sens, al pustiirii sensului. „Vreme este... şi vreme este” constituie un amorţitor balans între opuse, îl închide pe om în finitudinea lui. Limbajul şi-a istovit şi el puterile: „cuvintele sînt obosite, iar omul nu mai poate să le folosească” (Eccl 1, 8). Valma cuvintelor goale, inclusiv cele care proliferează cîteodată în limbajul religios, nu sînt decît deşeuri aglomerate la poalele Cuvîntului. Autorul percepe aici un avertisment preţios împotriva tentaţiei de a ne plăsmui un Dumnezeu retoric, fabricat din categorii socio-umane, un divin ieftin consolator sau unul partizan („Dumnezeu este cu noi şi împotriva altora”).

Nici chiar efortul înţelegerii nu pare cîteodată să mai aibă rost, nu mai străbate dincolo de închis. Dumnezeu „a pus în inima lor veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea toată a lui Dumnezeu”, spune Ecleziastul, 3, 11. Truda interogaţiei, a cercetării spirituale trebuie să se împace cu posibilitatea de a rata, de a sfîrşi fără răspuns din partea Interlocutorului. Transcendenţa Lui înseamnă o ne-cuprindere, o „incomprehensibilitate” atît de radicală încît interzice orice apropiere. „Deşertăciunea” din refrenul poemului – „deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune” – traduce termenul ebraic hevel. Potrivit exegetului, traducerea e legitimă, dar conţine un accent moralizator pe care originalul nu îl are. Hevel indică ceaţa uşoară din zori pe care ivirea soarelui o şterge de îndată; trimite la inconsistenţă, la gol, la vid. Termenul indică non-sensul care riscă să ne pătrundă şi să ne îngheţe. Dumnezeu pare să aibă aici, spune Ravasi, „o tăcere asemănătoare cu cea a indiferenţei”. Poemul acesta, spune el, e structural „rece”, are o „culoare violetă”, afirmă o transcendenţă aspră, inaccesibilă. Tăcerea divină e, aici, impozantă, dar opacă, ţine umanul la o distanţă de netrecut. 

Spre deosebire de tăcerea din Iov care, amintită doar, e „tragică, dramatică”. Într-adevăr, de-a lungul întregului poem, Iov luptă împotriva tăcerii divine, o provoacă cu un curaj şi o poezie ameţitoare, o interpelează din puţinătatea, valoroasă totuşi, a condiţiei umane. Şi cîştigă: în finalul poemului, Dumnezeu îi vorbeşte din „mijlocul furtunii”, din miezul transcendenţei Sale. Tragismul care domină de-a lungul poemului e absorbit de izbucnirea vocii divine. Tăcerea e aici explozivă: în urechile lui Iov, ea se revarsă într-un torent infinit plin de sensuri.

În sfîrşit, cu o fineţe hermeneutică cuceritoare, e analizat pasajul din III Regi 19, 11-12. Refugiat în pustiu, proorocul Ilie primeşte cuvîntul divin: „Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică... dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vînt lin şi acolo va fi Domnul”. „Adiere de vînt lin” redă juxtapunerea ebraică a trei termeni: qôl demamah daqqab – „voce”, „tăcere”, „subtilă/uşoară”. Dumnezeu e prezent într-un „oximoron plin de putere”, „într-o voce a tăcerii subtile”. Ca şi Numele divin suprem – destinat tăcerii, căci e cu neputinţă de rostit, potrivit tradiţiei ebraice –, „acea voce reprezintă sinteza tuturor cuvintelor posibile”, spune Ravasi în capitolul „Spaţiile albe ale tăcerii”. Poezia adevărată, ca şi experienţa spirituală, are nevoie de „spaţiile albe” ale „comunicării transcendente”.

Întîlnirea între cele două interiorităţi, între cele două adîncuri – divin şi uman – înseamnă  întîlnirea între două tăceri absorbite una de cealaltă. Oamenii „liniştii” din toate tradiţiile ne spun că aceasta e întîlnirea cea mai intimă, de vîrf. Tăcerea uşoară/subtilă e mister şi chemare totodată, aşteaptă calmul total al inimii pentru a se revărsa în receptacolul ei.

Vorbind despre „spaţiile albe ale tăcerii”, autorul face aluzie, poate, şi la o temă a misticii ebraice: cea care îşi reprezintă Textul sacru drept scris cu litere de foc negru pe foc alb (cf. studiilor lui Moshe Idel). Textul – cu caracterele lui riguros conturate – are drept fond, drept sursă lumina Infinitului divin. Ea este cea care dă realitate cuvintelor şi entităţilor lumii, ea le emite şi le cuprinde pe toate. Prin „zăbrelele” enunţiative şi grafice ale Textului, cu ajutorul lor, cititorul contemplativ-atent poate întrezări strălucirea omogenă a divinului, albul unei tăceri care îl atrage la sine.

De la majestate inaccesibilă la erupţie, la adiere, tăcerea divină îşi desfăşoară treptele spre noi, dar e nevoie ca partenerul uman să recunoască şi să participe la fiecare treaptă.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Gianfranco Ravasi/ wikimedia commons