Trei învieri

Încă din primele secole creștine a fost pusă întrebarea: de ce doar trei învieri sau de ce doar acestea trei? Să mai fi mai existat oare și altele pe care Evangheliștii nu le-au transmis, considerînd că cele trei sînt de-ajuns pentru a înțelege învățătura lui Hristos? Dacă le citim cu atenție, putem observa că există o gradație, o intensificare a manifestării celei mai copleșitoare a puterii divine: aceea de a reda viața, de a nega moartea, de a-i anula caracterul implacabil. Sf. Grigorie al Nyssei vorbea despre o gradualitate a pedagogiei dumnezeiești: Hristos îi inițiază treptat pe ucenici, îi obișnuiește cu această putere a Sa, îi conduce să înțeleagă din ce în ce mai mult, deși ceea ce ei vedeau cu ochii lor le depășea, în acel moment, înțelegerea.

Și Sf. Chiril al Alexandriei credea că trebuie să existe un sens în detaliile celor trei învieri: una este săvîrșită în intimitatea unei odăi (fiica lui Iair), alta în public, dar în drum spre mormînt (fiul văduvei din Nain), iar ultima, cea mai înfricoșătoare, este, de fapt, reconstituirea ființei umane după ce trupul începuse să putrezească (Lazăr). Pe țărmul nordic al Africii creștine, un alt Părinte al Bisericii oferise, poate, cea mai sistematică interpretare a celor trei învieri pe care le numește „văzute” în raport cu nenumăratele învieri nevăzute, care privesc moartea sufletească. Potrivit lui Augustin, sensul pentru noi al învierilor săvîrșite istoric de Hristos, dincolo de acela de a manifesta puterea dumnezeiască, este cel care se referă la învierea spirituală, adică la acea înviere care, în pofida morții trupești, neagă prin puterea Învierii lui Hristos moartea.

Ce înseamnă aceasta? De pildă, cele trei morți simbolizează – spunea Augustin – trei feluri de păcătoși, pe care „Hristos îi trezește și azi”. Fiica lui Iair – învierea ei în cameră – îi închipuie pe cei care au păcătuit în forul lor interior, dar n-au comis păcatul cu fapta, în vreme ce fiul văduvei este un simbol al păcătosului cu fapta, care e deja vizibilă și îl duce către moarte. Iar Lazăr, înviat de dincolo de mormînt, îl reprezintă pe cel mort duhovnicește, intrat în descompunere sufletească și peste care apasă greu lespedea obișnuinței păcatului. Este vorba astfel de o gradualitate a despărțirii de Dumnezeu, a pășirii pe teritoriul morții și totodată de puterea divină care contracarează moartea la fiecare etapă: întîi față de consimțirea la păcat, invizibilă, din care Dumnezeu ne scoate întinzîndu-ne mîna, fără martori, și ne spune în conștiință „Scoală-te!”. Apoi, față de păcatul cu fapta, cînd, pentru rugăciunile materne ale Bisericii, Domnul se atinge de cel păcătos și-l redă viu Bisericii. Și chiar și în cumplita situație a păcatului ca stil de viață sau a neputinței de a mai rezista obișnuinței de a păcătui, Dumnezeu ne strigă cu „glas mare” pe nume, de pe marginea abisului în care ne-am aruncat, și ne înviază ca pe prietenul său Lazăr.

În episodul învierii fiicei lui Iair, observăm cum Hristos i se adresează părintelui copilei: Nu te teme! Acesta e mesajul Său în fața morții. Așa vor spune și îngerii femeilor mirofore: Nu vă temeți! Apoi, felul în care vorbește: n-a murit, ci doarme! Aici Părinții Bisericii au semnalat de fiecare dată că avem de-a face cu perspectiva dumnezeiască: pentru El, moartea nu putea fi decît un somn. Dumnezeu nu putea accepta pieirea definitivă a făpturii Sale. Iar pentru noi, această perspectivă nu e posibilă decît prin Hristos: doar prin El moartea e o adormire. Cei care au citit atent au sesizat contrastul dintre așteptările umane și perseverența dumnezeiască: oameni sînt grabnici în a accepta sfîrșitul altora, dar Hristos e perseverent și, văzîndu-le necredința, îi dă afară din camera învierii. Lasă necredința în anticamera învierii și săvîrșește învierea în taină, adică, am putea spune, în intimitatea credinței.

O ultimă sugestie de lectură pentru viața spirituală: după ce copila e înviată, Iisus le spune casnicilor să-i dea de mîncare. E semnul unei mari gingășii, dar și proba că cea înviată nu e un duh. De asemenea, e și legătura esențială dintre înviere și hrana care, în Biserică, este Euharistia. Totul în Biserică este pus la îndemînă pentru ca învierea să fie posibilă prin participarea la Euharistie. Calea este una a călăuzirii – simbolizate aici de mîna pe care Iisus i-o întinde copilei –, dar învierea se hrănește din viața însăși și, pe calea aceasta, Hristos ne spune: Nu vă temeți!