Un interlocutor puternic

Un model, prea uşor acceptat, al credinciosului îl înfăţişează ca pe o fiinţă smerită pînă la paloare, fără relief individual, conformă întru totul cu ceea ce se socoteşte a fi norma – interpretată şcolărește – a tradiţiei. Credinciosul nu ar avea altceva de făcut decît să se instaleze în rubricile catehismului scurt, să devină locatarul supus al unei scheme evlavioase. Specificul persoanei, singularitatea ei, prospeţimea cu care ar putea veni în faţa credinţei şi a lui Dumnezeu sînt privite cu suspiciune, ca nişte posibile alunecări spre orgoliu, dacă nu spre devieri de la dreapta credinţă. În acest portret, credinţa echivalează cu o flască supunere, vigoarea cercetării e acuzată de o „vinovată” îndrăzneală, intelectul e pus la un post total, mai aspru decît cel al trupului. Interlocutorul care i s-ar propune astfel lui Dumnezeu ar fi o entitate „stinsă”, fără consistenţă personală, fără detentă în faţa sugestiilor divine – la limită, o non-persoană. „Ştergerea de sine” – ideal al experienţei spirituale – intervine, în acest model, prea curînd, la un nivel prea jos, prea banal, prea facil, înainte de orice valorificare a datelor proprii.  

Există în Biblie personaje care contrazic abrupt un astfel de model. Iacob se luptă de-a lungul unei nopţi întregi cu îngerul, cu sensul puternic al lui Dumnezeu; îi face faţă, îl reţine cu forţa pentru ca trimisul divin să-şi comunice misterul. Iov îşi revarsă în faţa lui Dumnezeu năvala întrebărilor, setea exasperată de a înţelege; nu se teme să strige după divinul interlocutor, să-l atace cu radicalitatea insistenţei lui. Abia cînd Iov şi-a pus la bătaie toată interogativitatea sîngerîndă, abia cînd s-a dovedit a fi un partener necruţător, abia atunci Dumnezeu iese din înalta lui tăcere şi declară că Iov e cel care i s-a adresat cel mai pe placul Lui. În Biblia ebraică, Dumnezeu are majestatea unei transcendenţe teribile, cere neîncetat ascultare, în sensul de supunere. Dar în aceeaşi măsură cere ascultare în sensul de receptivitate, de dialog. Christos îi îndeamnă pe cei ce-l urmează să fie „blînzi şi smeriţi cu inima” aşa cum este El. Dar le cere totodată să înţeleagă, să-şi mobilizeze pînă la capăt datul propriu pentru a fi în stare de o cunoaştere nelumesc de exigentă, de cunoaşterea calităţii Lui. Îi dislocă din cunoaşterea leneşă, oprită în loc, îi uimeşte, îi bruschează cîteodată cu nivelul cunoaşterii pe care îl cere de la ei. Nu supunere pasivă aşteaptă de la apropiaţi, ci colaborare între puterile lor specifice de înţelegere şi darul duhului Său.

Viaţa credinţei se poate petrece cu profit în simplitate şi devotament nedezminţit faţă de Cel de Sus. Dar ea nu se potriveşte cu suficienţa mulţumită de ea însăşi, nici cu palori anonime, mărunte, descărnate. În suflul său, Duhul e o putere vertiginoasă, cutremurătoare, care cere încordarea facultăţilor intelectuale şi spirituale ale persoanei. Spiritul, nota undeva Andrei Pleşu, are o masivitate teribilă; „e o stihie brutală, o dihanie dezlănţuită... un taifun” (Note, stări, zile, Humanitas, 2010). A te risca în bătaia lui înseamnă să ai o personalitate capabilă să-i ţină piept, bine modelată, neconvenţională, creatoare; abia ea poate culmina în depăşirea eului individual. „Ştergerea de sine” nu izbuteşte decît unui „sine” cu trăsături nete, exersate pînă la zenitul lor. „Ştergerea de sine” îşi are suportul într-un sine bine realizat.

Pentru Plotin, sculptarea statuii interioare merge mînă în mînă cu elanul unificator spre Unu care absoarbe fiinţa. Un alt exemplu: în secolul al XIII-lea, în Italia, în ţinuturile flamande şi germane, o seamă de mistice (Caterina da Siena, Angela da Foligno, Marguerite Porète, Hadewijch din Anvers, Mechtild din Magdeburg, Béatrice de Nazareth, altele) au creat un limbaj nou pentru a-şi spune experienţa spirituală radicală. Dînd dovadă de o cultură literară şi teologică însemnată, ele au topit acest depozit într-o expresie paradoxală, poetică, adînc personală. „O conştiinţă foarte puternică a eului care prinde glas – în mod specific şi singular – pare să fi condus o mulţime de mistice în dăruirea de sine ca receptacol al Duhului”, afirmă Danielle Régnier-Bohler în volumul colectiv Istoria femeilor în Occident. Evul Mediu (coordonat de Christiane Klapisch-Zuber, Laterza, 1990). În aceste relatări, o subiectivitate solicitată la extrem adoptă o distanţă extremă faţă de sine. Într-o scrisoare, Hadewijch îţi salută prietenele spirituale „cu tot ce e la meu – cu nimicul care sînt”. Rezultă că propriul chip, bine construit („tot ce e al meu”) nu e anulat, se menţine ca un nivel important al fiinţei, însă cînd spiritualul îl priveşte din perspectivă metafizică îi realizează extatic „nimicul”.

În frumoasa meditaţie Elogiu eşecului. Patru pilde de umilitate (Spandugino, 2024), filozoful Costică Brădăţan o invocă în primul rînd pe Simone Weil (1909-1943). El insistă pe bună dreptate asupra a ceea ce în această fiinţă aparte a fost negativitate (stîngăcie, boală, slăbiciune fizică, gust pentru nenorocire şi suferinţă) constituind, prin transmutaţie, soclul pentru elaborarea unei filozofii mistice. Simone Weil pune ca ideal „decreaţia”: refluxul din identitatea de creatură astfel încît fiinţa să devină transparenţă pentru divin, membrană prin care El se contemplă pe sine. E adevărat că negativitatea, convingerea că e un „rebut” au marcat destinul filozoafei franceze, dar ele au fost strîns îmbinate cu o gîndire de tipul unei lame verticale: cristalină, necruţătoare, pură, de o extremă frumuseţe. Îndrăzneala şi rigoarea ei te lasă fără glas. Simone Weil era conştientă de excepţionalul acestei gîndiri, în aşa măsură că-i socotea intuiţiile „depuse” înăuntrul ei de altundeva. Tema puţinătăţii ei de fiinţă conlocuia, în Simone Weil, cu conştiinţa, la fel de vie, a vocii ei aparte. Gustave Thibon, prietenul care împreună cu dominicanul Joseph-Marie Perrin i-au publicat, postum, prima culegere de reflecţii spirituale, La pesanteur et la grâce,  a avut o vorbă care o prinde foarte bine: „În marea carte a universului care îi stătea în faţa ochilor, propriul «eu» era un cuvînt pe care, poate, izbutise să-l şteargă, dar care rămînea subliniat”.  Iată un caz înalt – poate nedesăvîrşit, dar expresiv – în care renunţarea la sine e actul unui sine hiper-elaborat, hiper-responsabil faţă de posibilităţile lui.

Am menţionat aici cazuri excepţionale, emblematice. Aşa fiind, ele ne atrag totuşi atenţia asupra unei teme care, într-un fel sau altul, se pune tuturor în viaţa de credinţă, în viaţa spirituală: datele proprii, specificul, formaţia fiecărei persoane nu sînt de negat, de abandonat; sînt de pus la lucru în depăşirea de sine.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.