Veşmîntul între modă şi religie

Astăzi, teologul creştin recurge din ce în ce mai firesc la colaborarea cu ştiinţele umane. Studiul comparativ al religiilor, filozofia religiei, istoria mentalităţilor, sociologia, antropologia sînt discipline pe care le invită în reflecţia lui de specialitate. Ele îi furnizează sugestii, teme şi auxilii de lucru atunci cînd judecă din punct de vedere religios fenomenele lumii actuale. De vreme ce o religie e privire asupra întregii realităţi, nici un domeniu din viaţa persoanei şi a societăţii nu e exclus din preocupările cercetării teologice. De cîţiva ani. moda, cu instituţiile şi influenţa ei socială, a devenit temă de studiu pentru dominicanul Alberto Fabio Ambrosio, teolog şi istoric al religiilor (cf. interviului din Le monde des religions, 22.09.2024).

Moda face evident parte dintre acele „fenomene globale, totalizante” pe care e interesată să se aplice cercetarea dominicanului. Marcă a identităţii unui individ sau semn de apartenenţă la un grup, construcţie a imaginii de sine, ideal de prezentare în ochii celorlalţi, iniţiatoare de curente socio-culturale şi mod de „reîncîntare” a lumii, dar totodată industrie mondială, consumatoare de materii, mare producătoare de bunuri şi profit, moda e un fenomen al civilizaţiei actuale care dă substanţă grasă de studiu sociologic şi antropologic. Iar acum şi teologic. În trecut, judecata religioasă asupra podoabei şi a modei era moralizator severă: condamna „artificiile”, „mundanitatea” lor, interpuse între individ şi divin. Alberto Fabio Ambrosio înţelege să iasă din această schemă, pledează pentru o influenţă a religiei în societatea mare care să „inventeze o «nouă pudoare»”. Dar nu înţelege prin asta o judecată actualizată asupra măsurii în care veşmîntul acoperă corpul. „Noua pudoare” ar fi, în concepţia lui, o atitudine religioasă de alt tip. Ea ar însemna o dublă responsabilitate în ceea ce priveşte, pe de o parte, ecologia, pe de altă parte, frumosul. Pe considerente religioase, „noua pudoare” ar trebui „să se angajeze împotriva injustiţiei estetico-economice şi de mediu suscitată de industria modei”. În aceeaşi măsură, ea ar urmări să cultive bunul-gust în materie de haină religioasă, să-i asigure, prin munca stiliştilor, linie aleasă, expresivă.

De altfel, designerii au deja ochi pentru stilul costumului eclezial. În mai 2018 a avut loc la  Metropolitan Museum of Art din New York expoziţia „Corpuri cereşti: moda şi imaginarul catolic”. Pieselor excepţionale de veşmînt eclezial, împrumutate de Vatican, li s-au alăturat ţinute somptuos poetice ori fantaste, inspirate de recuzita religioasă, concepute de mari creatori de modă. Există chiar stilişti care creează splendide variante de veşmînt tradiţional. În 2010, Jean-Charles de Castelbajac a oferit o robă pentru statuia miraculoasă a Fecioarei de la bazilica Daurade din Toulouse. Asemenea statui, corespondent al icoanelor făcătoare de minuni din Răsărit, îşi au „camarierele” lor care le îmbracă ritual pentru marile procesiuni anuale. Opt robe, create de stilişti de vîrf, au fost oferite în acel an Fecioarei din Toulouse, fiecare ilustrînd un aspect al puterilor ei sfinte. Binecuvîntate de episcopul locului, ele erau menite să înlocuiască veşmintele dăruite Fecioarei în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea (La Dépéche, 7.03.2010). Tot Castelbajac a creat o robă de pontif pentru Ioan-Paul al II-lea. Artista plastică Cristina Sabău-Trifu a conceput o astfel de piesă care i-a fost oferită Papei în vizita lui, din 1999, în România.

Alberto Fabio Ambrosio e autorul unor volume cu titluri expresive: Théologie de la mode. Dieu trois fois tailleur (Teologia modei. Dumnezeu de trei ori croitor, 2024), Mode et religion. Habiller le sacré, sacraliser le look (Modă şi religie. Înveşmîntarea sacrului, sacralizarea înfăţişării, 2024). Conduce, la Collège des Bernardins din Paris, un seminar de cercetare cu tema Revêtir l’invisible, la religion habillée (Haina invizibilului, religia înveşmîntată). Reflecţia lui nu priveşte aşadar numai moda, ci o tematică largă (şi veche): costumul şi înfăţişarea religioase, ca membrană prin care spiritualul capătă înveliş şi expresie sensibile.

Într-adevăr, veşmîntul religios, mai ales cel liturgic, e textură de simboluri, ţesătură de văzute şi de nevăzute. E purtător nu numai de mărci socio-culturale, ci de peceţi ale manifestării divinului în materia lumii noastre. În Biblie (Ieşirea, 28), Dumnezeu însuşi îi indică lui Moise care e logica veşmîntului sacerdotal, ce forme, materiale, creatori şi sensuri convoacă el. „Să spui dar, la toţi cei iscusiţi, pe care i-am umplut de duhul înţelepciunii şi al priceperii, să facă lui Aaron veşminte sfinţite pentru ziua sfinţirii lui, cu care să-Mi slujească” (28, 3). Fabricanţii umani ai veşmîntului au de compus adecvat ideile sacre cu materia aptă să le întrupeze, au de realizat analogii expresive între mesajul divin şi haina care îl îmbracă pe oficiant, pentru ca acesta să devină funcţie slujitoare. Ei au de făcut operă intelectuală şi artizanală, îmbinate. Hermeneuţi evrei şi creştini s-au străduit mereu să interpreteze sensurile costumului conceput de Dumnezeu, să-i reconducă alcătuirea spre contemplarea realităţilor spirituale.

În creştinism, fiecare element al veşmîntului liturgic trimite la un sens sau act christic. În ansamblul lui, veşmîntul e un rezumat – aşezat ritual pe corpul oficiantului – al întregii opere a lui Christos. Prin semnele, componentele şi emblemele sale, haina sacerdotală arată că Christos e cel care conduce liturghia, că El acţionează prin actele oficianţilor. Cînd îmbracă rînd pe rînd piesele costumului, însoţite de rugi care le spun şi le actualizează semnificaţia, oficianţii devin un analogon al slujitorilor cereşti ai lui Christos, participă la liturghia din înalt.

În vestimentaţia liturgică, o însemnătate de căpătîi au albul şi culorile scînteietoare, înrudite cu lumina. Potrivit interpreţilor creştini, ele simbolizează „lumina Dumnezeirii lui Hristos”, evocă prin analogie slava divină, lumina increată iradiată de Christos pe Muntele Taborului. Evocă de asemenea „haina de lumină” pe care omul e menit să o îmbrace în condiţia lui transfigurată, care va absorbi „hainele de piele” ale exilului.

Dacă veşmîntul liturgic e asociat unei funcţii, costumul monahal e suportul vestimentar al unei vocaţii. Simbolizează un program de viaţă unic orientată. S-a spus adesea că non-culoarea neagră şi amploarea hainei care ascunde corpul sînt, în acest caz, nu doar un semn al smereniei şi al simplităţii unificatoare, ci şi o negare a corpului, o încercare de „des-trupare” a persoanei. Interpretări religioase şi cercetări antropologice arată însă că veşmîntul monahal ajută, dimpotrivă, trupul să participe la experienţa spirituală. Persoana dedicată se îmbracă în simbolismul drumului vertical, pe care îl ţine lipit de corpul, sufletul şi spiritul ei.

Estetica veşmîntului religios ar cere, aşadar, redarea expresivă, cu „bun sens” şi „bun gust”, a unui simbolism transformator.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.