La limita libertății

● Zbor deasupra unui cuib de cuci, de Dale Wasserman, după romanul omonim al lui Ken Kesey. Traducerea: Silvia Năstasie. Regia: Vlad Cristache. Scenografia: Theodor Cristian Niculae. Compozitor: Bogdan Marinescu. Cu: Șerban Gomoi / Adrian Nicolae, Florin Piersic Jr., Isabela Neamțu, Rareș Andrici / Tudor Cucu-Dumitrescu, Ionuț Grama, Dan Bordeianu, Ion Grosu, Mihai Marinescu, Mircea Teodorescu, Sorina Ștefănescu, Răzvan Bănică, Vlad Bălan, Irina Ștefan, Raluca Jugănaru. Teatrul Nottara.

Există o fascinație pentru romanul lui Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, dramatizat de Dale Wasserman. Fără a fi un fan al adaptării acestui roman – poate și din cauza faptului că filmul cu Jack Nicholson a stabilit un reper de interpretare față de care versiunile ulterioare, chiar dacă se dezvoltă în alt tip de artă decît cea cinematografică, par epigonice –, am văzut acum doi ani, în festivalul organizat de Teatrul Excelsior, X-FEST, o variantă de spectacol în regia lui Leander Haussmann, producție a RambaZamba Theater, companie berlineză cunoscută pentru viziunea sa incluzivă, care integrează performeri cu dizabilități. În spectacolul german, Randle McMurphy, rebelul pacient al unui spital psihiatric, este interpretat de Jonas Sippel, actor cu sindrom Down, care își joacă diferența de standard fizic și asta dă o altă perspectivă asupra personajului, ce devine aici o persoană anormativă care refuză să fie discriminată și își reclamă dreptul la normalitate (în ideea că diversitatea face parte din normalitate).

Acum, la Teatrul Nottara, Vlad Cristache, regizor și director al Teatrului Excelsior, unul dintre selecționerii festivalului amintit, și-a prezentat propria versiune asupra textului, în care normalitatea și nebunia nu sînt foarte diferite, așa cum nici libertatea și autoritarismul nu sînt. Aici se coagulează miza spectacolului, în demonstrarea fluidității acestor noțiuni, posibil vulnerabile una în fața alteia, și a graniței dintre ele, pe care patinează periculos sistemele politice și sociale. În iureșul amețitor al schimbărilor din ultima vreme, în care paradigma în care funcționează planeta este făcută țăndări zi de zi cu cele mai aiuritoare decizii, spectacolul se citește mai degrabă prin acest filtru, al liniei nesigure dintre nebunie, normalitate, libertate și autoritarism, conjugate în variate formule. Ca parabolă a statului, spitalul psihiatric este un spațiu al nebuniei, dar și al recluziunii, predominanța uneia asupra alteia ținind de arbitrar. Și asta este înfricoșător.

În spectacol, nebunii sînt mai ales cei care au eșuat social, ieșind din tiparul cetățeanului standard – Dale Harding (Ionuț Grama, nominalizat cu acest rol la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar) nu prea se descurcă în căsnicie, oscilînd între ipostaza de soț sub papuc și o identitate sexuală difuză; Scanlon (Ion Grosu) este un animal social ratat, incapabil să se integreze în societatea pe care tot încearcă să o arunce în aer, la propriu; Billy Bibbit (Tudor Cucu-Dumitrescu) nu reușește să se maturizeze și percepe pragurile dezvoltării, inclusiv debutul vieții sexuale, ca traume care se manifestă clinic prin bîlbîială; Ruckley (Mircea Teodorescu) are tendințe violente care îi sînt tratate cu electroșocuri ce fac din el un Iisus cataleptic într-o metaforă a individului „răstignit” de societate pe altarul conformismului (societatea nu tratează, ci pedepsește). Chief Bromden, șeful de trib indian, funcționează transcedental și exact așa îl joacă Florin Piersic Jr., ca un personaj venit din alt univers, un spirit tutelar, desprins de realitatea materială, sursă a traumei sale pe fundalul dezrădăcinării indigenilor americani sub presiunea guvernului federal. Obsesia lui pentru statul-mașinărie abuziv se reflectă neliniștitor astăzi.

De partea cealaltă, sora-șefă Ratched are o doză de umanitate căci autoritarismul ei vine dintr-o manie a ordinii, de asta Isabela Neamțu nu o portretizează nici milităroasă, nici psihopată. Calmul și pragmatismul ei se potrivesc în egală măsură cu abilitățile organizatorice necesare meseriei (pentru a controla și gestiona bolnavi psihic imprevizibili și posibil periculoși) și cu potențiale tendințe sociopate. Împreună cu sora Flinn (Sorina Ștefănescu), doctorul Spivey (Șerban Gomoi) și doi infirmieri (Vlad Bălan, Răzvan Bănică), ultimii trei asociindu-se ocazional cu nebunii (tocmai pentru că nu există o linie rigidă între cele două lumi), Ratched își exercită meseria dintr-o colivie de sticlă prin care se separă spațiul, posibil contaminant, al eșuaților social de cel al cadrelor medicale care îi controlează și iau deciziile, un turn de fildeș rupt dacă nu de realitate, atunci măcar de empatie. Căci sorei-șefe îi lipsește compasiunea și asta o transformă într-un rebut social, la fel ca pacienții ei, singura diferență dintre ei fiind că ratarea asistentei nu se pedepsește. Cam pe aici se coagulează autoritarismul în spectacol, exercitat asupra celor capabili de afecțiune și solidaritate, creativi la nivelul imaginarului (urmărirea unui meci de fotbal la un televizor închis sau petrecerea nocturnă sînt demonstrații de creativitate), de către cei sterili emoțional, blocați în realitate, fără capacitatea de a visa.

În interpretarea lui Adrian Nicolae (sînt roluri cu dublă distribuție, în acest articol m-am referit exclusiv la o singură variantă), McMurphy este un personaj irupt din cotloanele subterane ale orașului, un șmecheraș flegmatic, debordînd de energie, care bravează pentru a-și construi o imagine de șef de bandă, dar se dezumflă repede cînd amenințarea e reală. E un personaj alpha, mereu în centrul atenției, capabil să atragă oamenii, să îi însuflețească și să îi conducă, are simțul echității, fie și la limita legalității. Jucat cu vervă, McMurphy pendulează între mic gangster de cartier și victimă, ceea ce îl face să atingă o dimensiune tragică, fiind sacrificat în numele unei ordini sterile, pe care personalitatea sa efervescentă o zgîrie, ridicînd dubii asupra ei.

Creat în aceste vremuri neașteptat de convulsive, spectacolul lui Vlad Cristache (nominalizat pentru el la Premiul UNITER pentru cea mai bună regie) semnalizează că libertatea nu este ușor nici de definit, nici de obținut, nici de păstrat.

Oana Stoica este critic de teatru.

Credit foto: Zbor deasupra unui cuib de cuci, Maria Gîndac