Lucruri de care nu poți să te mai ascunzi

# Blur: To the End, regia Toby L., 2024.

Prin anul 2001, dacă aveai noroc de măcar un prieten posesor de calculator, nu aveai cum să nu găsești măcar unul cu un joc FIFA apărut în anii din urmă. Și dacă erai și mai norocos, găseai pe cineva care avea FIFA 98 Road to World Cup, poate unul dintre cele mai complexe jocuri ale vremii. Loading screen-ul era lung, dar imediat după el începea clipul de prezentare și aveai să auzi o piesă cum nu mai auzisei pînă atunci, o piesă scurtă, cu multă energie, cu o explozie puternică și niște versuri pe care nu ai cum să le reții pentru că nici nu contează. Piesa aceea era „Song 2” de la Blur, și pe atunci pe mulți ne-a învățat că muzica poate suna și altfel decît ce am tot auzit la radio sau la MTV-ul românesc. 

Blur a apărut în peisajul muzical britanic într-o vreme cînd toată lumea încerca să găsească o nișă, un mic pasaj de trecere într-o industrie care părea deja suprasaturată. Cu albumul Leisure au spart gheața în 1991, iar cu Parklife (1994) și-au asigurat locul în topurile din Marea Britanie. Albumul Blur (1997) a fost cel care a dat lumii poate cele mai cunoscute piese la nivel internațional ale trupei – „Song 2” și „Beetlebum” – și de acolo înainte totul părea asigurat. Dar ca orice poveste, nu are farmec dacă merge doar în sus și spre bine, și multă viață li s-a întîmplat chiar și după ce formația a încetat să mai existe.

Documentarul Blur: To the End pornește de la reîntîlnirea formației după o viață petrecută separat, după ani în care nu s-au văzut și nu și-au vorbit decît cu ocazii speciale. Graham Coxon, chitaristul formației, spune în film că, deși au peste cincizeci de ani toți, de fiecare dată cînd se întîlnesc sînt aceiași puștani cu mintea de la douăzeci, făcînd muzică în același fel în care o făceau și în anii ’90. Dar filmul merge cumva pe două planuri complementare, care probabil vin și din toate lucrurile adunate de fiecare membru în ultimii ani. 

Poate unele din cele mai frumoase secvențe ale filmului sînt micile momente de tandrețe frățească pe care încă le împărtășesc cu toții cînd lucrează la piese sau în secundele premergătoare urcării pe scenă. Alex James, Graham Coxon, Damon Albarn și Dave Rowntree au cîntat, au schimbat cîteva generații cu muzica lor și, după aceea, o perioadă destul de lungă de timp, s-au ocupat de alte lucruri. Alex James este acum, pe lîngă basistul Blur, un producător cunoscut de brînzeturi în Marea Britanie, toboșarul Dave Rowntree a studiat dreptul și a activat în diverse sfere politice locale, iar Damon și Graham au rămas să facă muzică în continuare, fiecare în proiectele sale.

Blur pare să fie spațiul lor sigur, unde se întorc tot timpul după o perioadă în care le-a fost ori prea bine, ori prea rău. Există o sinceritate conversațională din partea celor patru despre destrămarea inițială a trupei. Nu se mai suportau unii pe alții, și nu e surprinzător după ce au trăit împreună ani de zile, dar este evident că există încă ceva atrăgător, aproape adictiv, în relația lor. Sînt patru oameni destul de diferiți, care știau atunci, și știu și acum să combine versurile și muzica într-un fel în care, cu o notă jucăușă și vibrantă, au încîntat pe scenă, la TV sau pe Internet într-o perioadă în care muzica din Marea Britanie suferea cu siguranță de o letargie creativă.

Un lucru ciudat și interesant este că, deși documentarul urmărește evoluția formației în înregistrarea și o parte a turneului de lansare a albumului The Ballad of Darren, în film găsim foarte multe din piesele celebre, cîntate în diverse locuri și set-up-uri, și prea puține inserții din piesele noi, care stau la baza albumului ce a prilejuit întoarcerea. În general, în cazul altor trupe care și-au pregătit și film însoțitor unui album, acesta venea ca un vector de promovare a albumului în mai multe medii, iar aici nu pare să fie neapărat cazul, și e oarecum păcat, dar pe de altă parte, există un șarm al unor piese ca „It’s a Low” sau „Song 2” cîntate în moduri diferite, la alte tempo-uri, sau chiar cu invitați ca Phil Daniels, cum e cazul piesei „Parklife”.

„Sîntem niște bătrînei care încearcă să-și animeze trecutul”, zice Damon Albarn chiar înainte să reînceapă înregistrările la un album care se lasă așteptat de prin 2015. Tot procesul din spatele compunerii și înregistrării albumului pare mai degrabă o muncă terapeutică pentru Damon însuși, care în perioada pandemică și post-pandemică a rămas singur, iar fiecare intervenție a sa pare să fie un lung șir de momente de adio pe care nu a reușit să le ascundă încă în versuri. Dar pînă la urmă, și în film, dar și pe album, toate se adună și își găsesc un final puțin trist, puțin încrezător în chiar versurile unei piese Blur din vremuri tulburi: „And you’ve been so busy lately / That you haven’t found the time / To open up your mind / And watch the world spinning / Gently out of time” („Out of time”).

Documentarul Blur: To the End va fi proiectat în cadrul DokStation Music Documentary Film Festival, desfășurat între 18-22 septembrie în mai multe spații din București: Control Club, Apollo111, Expirat și Grădina cu Filme. Programul proiecțiilor și concertelor la https://dokstation.ro/program.

Vlad Alui Gheorghe este poet și muzician. Scrie despre muzică pe polifonic.ro. Ultima carte publicată: Mușcătura de măr. Un dialog monografic (împreună cu Adrian Alui Gheorghe), Editura Școala Ardeleană, 2023.