Prea multă permisivitate?

Cînd eram elev, nu era neobișnuit să te trezești pedepsit, uneori în forme destul de dureroase chiar fizic, nu doar emoțional. Trasul de perciuni sau de urechi erau la ordinea zilei. Îmi aduc aminte că proful de geografie ne lovea cu arătătorul pentru hartă, care era de lemn și destul de solid și tot el obișnuia, dacă făceai vreo boacănă sau nu erai pregătit, să te prindă de obraz și să strîngă de el, pînă îți dădeau lacrimile, în vreme ce el își împingea cu limba în interior obrazul, într-un gest reflex. Nu l-am perceput, însă, ca pe un profesor rău. Prima mea profesoară de pian, despre care se zicea că era fiica de suflet a lui Octavian Goga, dar nu am date certe, o doamnă în vîrstă (sau așa o vedeam eu) cu aer aristocrat, mică și slabă, obișnuia să mă corijeze trăgîndu-mă de perciuni și lovindu-mă peste degetele care greșeau arpegii cu liniarul. De ea îmi era mai frică. În fine, alte pedepse de tipul datului afară de la ore cu obligația de a sta lîngă ușa clasei erau la ordinea zilei. Aveam unii colegi care o încasau mai des, pentru că erau mai pușlamale, chiar greu de gestionat.

Ca profesor, am întîlnit și eu situații de elevi foarte greu sau chiar imposibil de gestionat. În tinerețe am trecut prin episodul gestionării, pînă la urmă cu bine, al unui grup de cîțiva elevi de clasa a IX-a la un liceu de top, care se întreceau în exprimări agresive, de la cele fizice pînă la cele verbale. Veneau cu o bîtă de baseball pe care o învîrteau prin clasă, deranjau permanent ora cu obrăznicii, era o întreagă aventură totul. Cu ei am scos-o la capăt, avînd eu nesfîrșită răbdare să interacționez, să discut, să încerc să seduc, dar și cu sprijinul unora dintre părinții lor. Fără acest sprijin, ar fi fost imposibil, probabil. Mi-aduc aminte și de elevii dintr-un liceu industrial în care am predat o vreme, unde aveam și clase de profesională și de ucenici, în care se întîmpla să am chiar elevi cu mari probleme, proveniți din medii în care educația era inexistentă și care creșteau în comunități în care agresivitatea era principala formă de supraviețuire. Îmi aduc aminte scena în care un elev a intrat după mine la oră, cu un casetofon imens, cu boxe detașabile, pe umăr, cum erau atunci la modă, din care se auzea la maximum o manea. Era cam cu două capete mai înalt decît mine, solid, cu aer de interlop. L-am gestionat și pe el în cele din urmă, chiar am făcut o oră de analiză pe textul manelei, parcă. Dar era o junglă, foarte dificil uneori. Am trecut în acele vremuri și prin amenințări directe cu bătaia și cu moartea, primite pe telefon, care erau clar venite dinspre elevi din aceste clase de ucenici și de profesională, cu care eu aveam de făcut, sinistră, totuși, situație curriculară, marii clasici ai literaturii, cînd ei nu știau nici să scrie și să citească. N-am ajuns la poliție cu ele, le-am ignorat și am încercat să gestionez clasele cît de pedagogic m-am priceput, cu sprijinul colegilor și al direcțiunii. Desigur, situații diverse, avînd cauze diverse și necesitînd soluții diverse de rezolvare.

Pornesc de la aceste exemple personale, pentru a ajunge la un alt subiect care a creat vîlvă în presă și în mediile educaționale în ultima vreme, datorat tot modificărilor de regulamente intrate în vigoare începînd cu acest an școlar. Este vorba despre așa-numita „cameră de detenție”. Din start aș vrea să subliniez tendențiozitatea cu care s-a denumit această sală de către cei ce au contestat-o, căci în documentele normative nu se vorbește despre „detenție” și nici măcar despre pedeapsă. Dar vîlva e mai interesantă, mai scandaloasă, dacă apeși pe unele butoane semantice mai sensibile, chiar dacă inventate, neconforme cu realitatea. Cei care s-au revoltat împotriva acestei săli au invocat o educație pedagogică inadecvată, retrogradă, lipsită de umanitate și de iubire.

Vreau să subliniez, nu sînt deloc adeptul educației prin pedeapsă ca modalitate de corijare. Dar nici nu sînt chiar un specialist în acest domeniu și, în ciuda aparenței din ziua de azi, că toată lumea se pricepe la educație, eu resping această aroganță. Nu cred că educația se poate face cu bîta, dar cred că în situații deosebite, punctuale, unele măsuri, nu de pedeapsă, ci care să conștientizeze și să provoace o reacție de interiorizare, pot fi de bun augur.

Există situații în care cîte un elev depășește cu mult limitele acceptabilității, prin obrăznicie, aroganță, violență verbală etc. Situații care perturbă întregul grup și fie împiedică eficiența demersului didactic, fie generează reacții în lanț de obrăznicie, de aroganță, de violență. Nu știu dacă în alte țări există conceptul acestei săli în care elevul să fie trimis pentru o oră, sub supraveghere. Am auzit că ar exista. Dar știu că în literatura pedagogică de specialitate se vorbește despre conceptul de excludere temporară. Spre exemplu, într-o lucrare coordonată de reputați pedagogi, printre care prof. dr. Vasile Chiș, Piramida cunoașterii. Repere metodice în aplicarea curriculumului preșcolar, conceptul de excludere este valorizat pozitiv, dar disociat de pedeapsă, percepută ca negativă: „Excluderea reprezintă o tehnică eficientă în a stopa comportamentele nedorite. Prin aplicarea acesteia, copiilor li se acordă timpul necesar să se calmeze şi să reflecteze”.

Repet, nu sînt adeptul pedepselor și poate unii vor sări la gîtul meu pentru această ridicare de problemă. Mie, personal, pedepsele fizice aplicate în clasele gimnaziale mi-au făcut rău. Dar uneori, totuși, trebuie, în viață, să ni se și arate că nu putem sfida, ataca, disprețui fără să existe și consecințe. Poate că și prea multa permisivitate implicată de sistemul educațional în ultimii vreo 30 de ani a dus la ceea ce este perceput adesea ca degradare.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.