Sînt vechi, domnule! Dar nu învechit...

Deunăzi am avut un schimb de idei mai intens cu o prietenă care, pornind de la ce îi spunea fiica ei, elevă de clasa a zecea, considera că operele literare pe care le au elevii de citit sînt depășite, că nu mai corespund orizontului de interese al elevilor de azi. De altfel, ideea este prezentă și în spațiul public, nu o dată am auzit-o. Răspunsul meu a fost nuanțat. I-am spus că, pe de o parte, nu se poate renunța la operele care aparțin patrimoniului cultural, pentru că acestea contribuie la păstrarea construcției identitare, iar, pe de altă parte, că aceste opere, dacă sînt problematizate, prin direcțiile pe care profesorul le propune spre analiză, pot deveni atractive chiar și pentru elevii de astăzi.

Reiau aici, puțin, discuția, pentru că mi se pare importantă. Oricît ne-ar plăcea să fim democrați și să dăm dreptul elevilor să aibă opinii despre corpusul curricular, nu putem renunța la ceea ce reprezintă patrimoniul cultural și construcția identitară. În fond, cred că și cînd eram eu elev, aceste opere puteau părea elevilor plictisitoare, lipsite de conexiune aparentă cu realitatea imediată și cu orizontul de interese al celor ce eram atunci tineri. Dar dacă iei, spre exemplu, „Moara cu noroc”, text intrat în gura lumii datorită subiectului pentru bacalaureat din acest an, ai în el o grămadă de aspecte care sînt reprezentative pentru înțelegerea unui parcurs social național, de la trecerea dinspre o societate tradiționalistă, conservatoare, înspre una de tip capitalist, în care se dezvoltă comerțul și serviciile, pînă la aspecte care țin de rolurile de gen, de o criză a comunicării pe care o generează acestea, aspecte care pot fi puse în discuție în oglindă cu modul în care societatea de azi percepe aceste reprezentări mentalitare și sociale. Se poate astfel aborda problema unei evoluții a ideilor în spațiul comunitar, pentru a se veni pînă în zilele noastre cu discuția. În mod similar, astfel de aspecte pot fi puse în valoare în alte opere literare, de la Ion al lui Rebreanu pînă la Enigma Otiliei al lui G. Călinescu sau Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război al lui Camil Petrescu. Chiar și la Eminescu, dacă este să mă refer și la poezie, sînt o sumedenie de abordări care să ducă la o lectură empatică a elevilor – eu, spre exemplu, cînd vorbesc despre poezia de dragoste, le explic că aceasta, dincolo de abordarea unui sentiment, codează și o viziune despre lume specifică epocii și astfel, dînd exemple pînă în contemporaneitate, încerc să le prezint o evoluție a formelor de reprezentare a iubirii.

Pe de altă parte, ceea ce trebuie luat în considerare este că profesorul e un mentor extrem de important în acest demers. Îmi spune altcineva, care are copil absolvent de clasa a VIII-a, că profesoara cu care a făcut meditații i-a dat de citit peste vară operele literare pe care trebuie să le citească pentru liceu. Aici, eroarea este majoră. Pe de o parte, pentru că nu are cum să știe ce texte va alege să studieze cu clasa ei profesoara pe care o va avea copilul, cîtă vreme în programele școlare nu apar titluri de opere. Dar, chiar și dacă ar merge pe operele devenite canon tacit, lectura acestora în bloc, la finalizarea clasei a VIII-a, nu are cum să facă altceva decît să îndepărteze definitiv elevul de o posibilă plăcere a lecturii și a înțelegerii acestor texte. În clasa a IX-a, libertatea tematică a programei este un atu care permite deschiderea către o literatură cu adevărat pe gustul generației actuale, pentru ca apoi, în clasele superioare, treptat, profesorul să conducă lectura acestor elevi și înspre operele din canonul patrimonial, cu inserții de interpretare de tipul celor pe care le-am explicat mai sus. Aici este o eroare de abordare care ține de conservatorismul unor profesori, care chiar nu văd altă variantă de raportare la canon decît cea estetică, într-o manieră tradiționalistă, elitistă, pe linia studiului hermeneutic cu care au venit din facultate. Aici se pierde, de fapt, conexiunea cu tînăra generație, cu elevii zilelor noastre.

Închei acest articol, această glosă oarecum metodico-didactică, printr-o referință la un comentariu pe care l-a postat cineva la un articol anterior, care se leagă cumva de temă. Eu mi-am făcut o profesiune de credință din a nu răspunde comentariilor la articole, pentru că este un demers consumptiv și inutil. În fond, dacă am ceva de spus, spun în articole, iar timpul meu este prețios, avînd multe pe agenda de lucru. Cineva, așadar, îmi reproșa că folosesc cuvîntul discotecă, în vreme ce în zilele noastre sînt cluburi, dovadă că sînt retrograd, bătrîn (peste 50, deducea comentatorul!), fapt care indică și incapacitatea mea de a mai fi conectat la realitatea și la interesele generațiilor de azi. Ei bine, îmi asum vîrsta, n-am ce face. Dar ea a venit și cu ceva experiență de viață. Mai mult, a venit cu un copil personal de clasa a XI-a, cu contactul constant cu generațiile de elevi, cu o înțelegere, în plus, a unui complex de factori culturali și mentalitari, cu o experiență didactică sistemică, datorată implicării mele în multe compartimente profesionale, inclusiv în scrierea de manuale pentru gimnaziu, care și-au demonstrat deja, prin ele însele, adecvarea la lumea de azi. Poate că sînt vechi, dar nu sînt învechit, încă, de tot. Cred că mai am destule de dăruit celor care vin după mine, elevi și profesori. Dacă discoteca nu mai este la modă pe la oraș, știu bine cum stă treaba cu cluburile, după cum știu și că România profundă, cea care are o componentă socială rurală semnificativă, mai merge și la discotecă. În fapt, prin această precizare, vreau să spun nu că n-aș fi eu bătrîn – dacă la 50 de ani ești bătrîn, deja! –, ci că sînt mai în contact și mai deschis noutății curriculare decît mulți dintre cei ce ies pe porțile facultăților astăzi. Dar asta nu mă împiedică, tocmai pentru că sînt și vechi, nu doar bătrîn, să cred că nici nu putem renunța la construcția identitară și la patrimoniul național. Am trăit multe, am citit mult, am scris mult, am predat și am fost mult în contact cu educația. Am înțeles, astfel, valoarea unui „împreună”, care se construiește doar prin asumarea acestei construcții identitare cu ajutorul unui patrimoniu de valori. Că, pentru a duce argumentul și spre repere externe, nici în Marea Britanie nu știu să se fi renunțat la studiul lui Shakespeare, nici în Franța la studiul lui Balzac, pentru că sînt învechiți, pentru că nu mai corespund orizontului de interese al elevilor de azi.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.