Cum am petrecut 1 Mai muncitoresc în China

Sînt zorii unei zile de început de iunie în Beijing. Anul 1989. Un bărbat cu o cămașă albă și cu două pungi de cumpărături în mîini traversează Bulevardul Păcii Eterne. Se oprește în mijlocul străzii și se postează în fața unui șir de tancuri. Imaginea cu Omul-Tanc, cum avea să fie supranumit bărbatul a cărui identitate a rămas necunoscută pînă astăzi, a făcut înconjurul lumii datorită fotografilor străini care au surprins momentul și a devenit cea mai cunoscută poză din timpul Revoluției din Piața Tiananmen. Versiunea fotografului britanic Stuart Franklin, publicată după ce jurnalistul a reușit să o trimită la Paris ascunsă într-o cutie de ceai, a fost premiată cu Pulitzer.

Povestea are o relevanță mai mare pentru occidentali decît pentru chinezi. E al doilea lucru pe care îl spune ghidul în turul prin Piața Tiananmen. Primul: rugămintea de a nu-i adresa întrebări pe teme politice. Pentru chinezi, Piața Tiananmen are o cu totul altă semnificație: este locul în care, cu o jumătate de secol înaintea masacrului din ’89, Mao Zedong a proclamat Republica Populară Chineză. Locul nu a fost ales întîmplător, piața fiind una dintre porțile de intrare în Orașul Interzis în timpul Dinastiei Qing, deci simbolul imperialismului chinez. Mao este și principalul artizan al pieței. În timpul lui, spațiul a fost extins astfel încît peste o jumătate de milion de oameni să se poată afla simultan în piață. Transformarea a dus și la apariția unor clădiri-simbol pentru regimul comunist: Monumentul Eroilor Poporului, Sala Mare a Poporului și Muzeul de Istorie Revoluționară (astăzi Muzeul Național al Chinei).

După moartea lui Mao, piața a fost lărgită din nou, capacitatea ei ajungînd la aproximativ 600.000 de oameni, dar, și mai important, în doar șase luni a fost ridicat mausoleul în care „se odihnește” liderul comunist. Trupul lui Mao e păstrat și acum într-un sicriu de cristal, acoperit cu steagul național. Chinezii care vor să se prosterneze în fața liderului trebuie să facă rezervare cu cel puțin nouă zile înainte. Au voie să se reculeagă lîngă sicriu nici mai mult, nici mai puțin de 37 de secunde. Cei care nu prind loc la rînd se pot consola cu o poză cu tabloul de aproape șapte metri înălțime al liderului. Figura severă și, totuși, cu un aer patern a lui Mao Zedong, așa cum l-a înfățișat artistul Ge Xiaoguang, domină piața. Tabloul e scos la lumină doar în zilele cu mare însemnătate pentru comuniști, așa cum sînt 1 Mai și Ziua Națională, ultima sărbătorită la 1 octombrie.

Piața e încadrată de bulevarde largi, umbrite de copaci, dar perimetrul imens închis circulației este ras ca în palmă. Din loc în loc sînt plantați stîlpi cu camere video. Locul e strict monitorizat și de polițiști în uniformă și în civil, iar vizitatorii trebuie să treacă prin filtre înainte de a li se permite accesul în zonă. Dar nici un efort nu e prea mare pentru milioanele de chinezi care vizitează Tiananmen. Așa cum musulmanii au datoria de a merge la Mecca măcar o dată în viață, chinezii au ca locuri sfinte Piața Tiananmen și Forbidden City. „Dacă ar fi să facă o singură călătorie toată viața, aceea trebuie să fie aici”, spune ghidul. Uneori, chiar și cu prețul tuturor economiilor strînse ani la rînd.

Cînd am decis destinația și perioada pentru vacanța în China, nu mi-am dat seama că mă va prinde Ziua Internațională a Muncii într-o țară comunistă. Defilări în Piața Tiananmen, ca în vremea lui Mao, nu se mai organizează, însă chinezilor li se dă una dintre puținele ocazii în decursul unui an de a avea vacanță și a-și vizita „locurile sfinte”. Ce înseamnă „vacanță” în China? În primul rînd, și mai multă aglomerație pe străzi, la metrou, în trenurile regionale, în restaurante și la obiectivele turistice majore precum Piața Tiananmen, Orașul Interzis, Palatul de Vară, Marele Zid Chinezesc, armata de teracotă din Xian, zgîrie-norii din Shanghai. „There are nine milion bycicles in Beijing” și peste șapte milioane de mașini care, pe durata vacanțelor și în week-end-uri, au dreptul de a circula pe străzi în același timp. În rest, autoturismele circulă alternativ, după un algoritm creat de autorități. În al doilea rînd, pentru vizitatorul străin e un bun prilej pentru a-i observa pe chinezi în timpul lor liber.

Born to fail

Un cuplu tînăr cu un băiețel de vreo 5-6 ani se așază cu spatele la tabloul lui Mao. Ambii îl strîng în brațe pe cel mic și zîmbesc către telefonul pe care bărbatul îl ține cu brațul întins în față. Se foiesc și se răsucesc pînă cînd găsesc poziția perfectă pentru a-l prinde și pe Mao în poza lor. E atît de multă lume în Piața Tiananmen, încît expresia „nu ai unde să arunci un ac” capătă noi semnificații. Pe unii nu e greu să îi „citești” că sînt prima dată în Capitală. Se vede după chipurile arse de soare, hainele modeste, tenișii New Banance și pălăriile cu bentițe pe care scrie Marnboro. O femeie se clatină pe pantofii albi, lucioși, cu toc pătrat și la fiecare pas fața i se strîmbă de durere. Un bărbat cu pielea ca lutul galben se lasă pe vine și scoate dintr-o pungă un ou fiert, pe care îl decojește și îl înfulecă din două înghițituri. Omul poartă o șapcă cu mesajul Born to fail. Cu două bețe asemeni celor pe care asiaticii le folosesc la masă, dar mult mai lungi, un alt bărbat se apropie de el și culege cîteva gunoaie minuscule.

Pentru un oraș cu o populație care o depășește pe cea a a României, Beijingul este atît de curat încît poți să mănînci de pe jos, în mijlocul pieței. Oamenii invizibili și omniprezenți ai Chinei, înarmați cu mopuri sau mături, freacă, spală, curăță, șterg, adună. Totul este lună, chiar și coșurile de gunoi.

Poate că numărul lor este depășit doar de cel al supraveghetorilor – polițiști, militari sau simpli civili cu acest rol – și nu e deloc greu să-i identifici pe cei care poartă haina autorității, indiferent că au uniformă sau nu. Foarte mulți sînt echipați cu portavoci, la care sînt repetate în loop aceleași mesaje. Ca-ntr-o distopie, vocile înregistrate te urmăresc oriunde mergi, chiar și în toaletele din tren.

Distopia continuă la metrou, dar sub o altă formă: dintr-un capăt în celălalt al vagonului, toate chipurile sînt absorbite de ecranele telefoanelor. Controlul asupra reţelelor sociale şi al Internetului este strict în China, unde oamenii nu au acces la Facebook, Instagram, Google ori vreo aplicație făcută de gigantul american. Să vorbești despre libertatea presei e o glumă sinistră în condițiile în care cel mai recent raport al organizației Reporters sans frontières plasează China pe locul 172 din 180 la acest capitol și atrage atenția asupra practicilor larg răspîndite ale cenzurii și supravegherii. Regimul de la Beijing este acuzat că aruncă după gratii cel mai mare număr de jurnaliști din lume. În plus, site-uri precum New York Times sau CNN sînt bannate.

Totuși, chinezii obișnuiți nu par a fi afectați de accesul limitat la informații din Occident pentru că au TikTok-ul lor. De curiozitate, m-am uitat peste umărul unuia dintre vecinii din metrou: urmărea un clip cu un ciobănesc belgian care elibera o capră legată cu frînghia de un copac, lua frînghia și gonea ca să-și salveze stăpîna prăbușită, cu glezna ruptă, într-o prăpastie. Hipnotizați de acțiunea din telefoane, mulți călători ignoră reclamele și anunțurile ce rulează pe ecranele de la metrou, cum ar fi cele la serviciul de intervenție al pompierilor sau clipurile educative despre cum să te comporți în trafic. Într-unul dintre aceste clipuri, un autoturism îi taie fața unui autobuz, iar pe ecran apare o mînă uriașă care ridică mașina cu două degete și o mută, cuminte, înapoi pe banda ei.

Mîna uriașă a statului este peste tot. La fel și ochii statului. Camerele de supraveghere sînt plantate în toate spațiile publice. În multe locuri există și camere cu recunoaștere facială. Bagajele și pașapoartele sau cărțile de identitate, după caz, sînt controlate frecvent. E imposibil să te scuturi de senzația că trăiești în romanul Noi și, întocmai ca în cartea rusului Evgheni Zamiatin, pentru marele stat, oamenii sînt simple numere. În spatele bulevardelor largi, cu cîte cinci-șase benzi pe sens, și dincolo de zgîrie-norii ale căror antene se pierd în smogul gros, de palatele mărețe și de piețele largi, se derulează o altă lume.

Hutong-urile din Beijing (cuvîntul vine din limba mongolă și înseamnă „alee”), adică plasa de străduțe înguste și întortocheate în care locuiesc oamenii obișnuiți ai orașului, dezvăluie o altă față a Chinei. Locuințele sînt mici și sărăcăcioase. O privire furișă spre ușile lăsate deschise descoperă încăperi înghesuite și întunecate, în care e loc doar pentru o masă și cîteva scaune, un televizor mic pe o etajeră, un aragaz și un raft cu cîteva farfurii. Rezemate de peretele exterior sînt fie biciclete, fie butoaie în care se strînge apă. Din loc în loc sînt toalete publice, iar numărul lor mare mă face să presupun că în multe case din hutong-uri nu există toalete proprii. Unele hutong-uri poartă denumiri poetice precum Aleea Ploii, Aleea Celor Trei Care Nu Îmbătrînesc Niciodată sau Aleea Fericirii, dar o scurtă plimbare pe străzile strîmte, un blestem pentru cei care ajung cu mașina în zonă, nu creează impresia unui tărîm al fericirii.

În marile orașe, chinezii, în special cei tineri, nu-și permit să-și cumpere propriul apartament și, nu de puține ori, sub același acoperiș locuiesc trei, chiar patru generații. În Beijing, zona districtului financiar este cea mai scumpă, metrul pătrat poate costa și 12.000 de euro, o sumă prohibitivă pentru oamenii obișnuiți, în condițiile în care salariul mediu e de aproximativ 1.000 de euro (8.000 de yeni).

În lume, China reprezintă și se prezintă drept o forță economică, iar noile drumuri ale mătăsii duc, indubitabil, către țara asiatică pe care multe state europene o curtează pentru a stabili parteneriate comerciale, închizînd ochii la acuzațiile privind încălcarea drepturilor omului ce i se aduc. Însă unii chinezi visează ca drumurile lor să ducă în alte țări, acolo unde noțiunea de libertatea să nu fie doar un termen din dicționar. Potrivit statisticilor, în 2023, migranții chinezi au devenit cel mai mare grup din afara continentului american care au fugit din țara lor alegînd o rută periculoasă din Caraibe, folosită de obicei de traficanții de droguri, pentru a ajunge în SUA. Doar anul trecut, peste 37.000 de chinezi și-au pus viețile în pericol pentru a ieși la lumină.

În China, soarele răsare foarte devreme, trezindu-i pe oamenii muncii la o nouă zi, înainte de a fi înghițit de pelicula de smog. Apune rapid, puțin după ora șapte seara, lăsînd locul lampadarelor stradale oarbe, la lumina cărora poți să fii sigur că Cineva te vede.

Raluca Hatmanu este jurnalistă freelance și scriitoare.