De vorbă cu Caragiale

„– S-a stricat țara asta, domnule Iancule!

Care cum trece: «Crede, babo, că e criză!...»

– Nu vezi dumneata, coană Zamfiro,

dacă a ajuns visteria să facă bani de tinichea!...”

I.L. Caragiale, Momente, „Ultima emisiune...“, 1900

Ca să fie clar, acest oraș îmi aparține la fel ca oricărui alt locuitor. Așadar, fiind îndreptățit, voi ajunge la timp pentru întîlnirea cu amicul meu. Virez spre stînga de pe podul care coboară înspre Gara de Vest și încep să-mi amintesc de plimbările lungi pe care obișnuia să le facă mamaie, pînă la gară și înapoi. Bulevardul Castanilor se liniștește după noaptea zgomotoasă de la sfîrșitul anului. Timpul mai mult stă în loc, la fel ca cei doi bătrîni care se plimbă ținîndu-se de mînă pe trotuarul lung și drept înspre Muzeul de Artă. Soarele mîngîie bustul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea din fața Halelor Centrale. Capodopere de arhitectură cu fațada de cărămidă roșcată, îmi potrivesc ceasul după ceasornicul din turn și mă adîncesc într-o melancolie copilărească.

Pe aici mă plimbam cînd eram copil. Acum 35 de ani, tataie mă lua de mînă dis-de-dimineață și mă aducea la hală ca să cumpărăm de-ale gurii. Nu am întîlnit nici un om atît de răbdător. Ne plimbam de la o tarabă la alta, sub cupola de sticlă, iar eu eram fascinat pentru cîteva minute de lumina venită de sus, în care străluceau ridichi mari și salată verde proaspăt udate, varza albă care se odihnea între frunze de un verde crud și gulii suculente pe care abia așteptam să pun puțină sare, dacă se încumeta tataie să cumpere, pînă la urmă, ceva. Îmbrăcat întotdeauna la pantaloni cu dungă, cămașă și sacou, veston căptușit cu vatelină și pălărie, cu o expresie de detectiv aflat în cursul investigației, îl auzeam: „Tu nu mă prostești pe mine, io-s fecior de grădinar!”, se răstea tataie la fiecare vînzător care îndrăznea să-și prezinte marfa. Ca și cum nu de-asta veniserăm la piață, ca să cumpărăm, ci ca să le spună mercantizorilor că șiretlicurile lor nu au trecere în fața lui. Iar eu mărturiseam spectacolul repetitiv, așteptînd în final să ne întoarcem glorioși pe strada Gloriei (actuala stradă Constantin Brezeanu), cu cele mai frumoase legume care s-au văzut vreodată în Ploiești.

„Casa Albă”, semeață precum Coloana Infinitului a lui Brâncuși a cărei formă este imitată de marginile clădirii, are o culoare portocalie în soarele de ianuarie. Porumbeii se agită în părculețul din Piața Victoriei, fericind cîțiva copii care rîd cu brațele în sus, alergîndu-i în speranța că vor prinde vreunul. Aici este locul de rendez-vous, de unde imaginați-vă cum, pe la 1900, cei doi camarazi, Lache Diaconescu și Mache Preotescu, „ies de la cancelaria lor la șase ore seara și, sub aceeași umbrelă, pornesc pe Calea Victoriei la vale, să se abată pe la o băcănie” (fragment citat din Momente, „O lacună…“ de Ion Luca Caragiale, Universul, 1900).

Îl zăresc pe Caragiale singur pe o bancă, lăsînd loc lîngă el pentru oricine dorește să stea la palavre. Și totuși, nu e nimeni. Taciturn, își răsucește colțul mustății privind gînditor înspre stradă, fără a observa ceva anume.

Mă așez, în timp ce amfitrionul își aprinde o țigară de foi. Văzîndu-mă trist, mă împinge cu cotul peste mînă și spun:

– Am copilărit în orașul ăsta. Mamaie mă aducea în acest parc și încerc să-mi aduc aminte pe ce bancă stătea și unde desenam eu cu creta pe asfalt în fața ei... Parcă pe banca aia din mijloc, sau poate pe aia de acolo, că e mai ferită de lume...

Zîmbește și tace. Continui privind înspre căsuțele din lemn ale modestului tîrg de Crăciun, părăsite de atmosfera festivă a anului care s-a încheiat:

– Ieri am plecat cu soția spre Miercurea Ciuc și am prins aglomerația de pe Valea Prahovei. Mai aveam 30 de kilometri pînă la Comarnic și, cum era aproape de prînz, alte ambuteiaje s-au format la Sinaia, Bușteni și Predeal. Eu am hotărît să ne întoarcem, în mijlocul zilei, abandonînd entuziasmul nostru și planurile vesele ale zilelor următoare. Ea voia să ne continuăm drumul, în orice condiții. S-a supărat, iar restul zilei l-am petrecut în liniște, cufundați în absurdul pe care l-am simțit kilometru cu kilometru pe drumul înapoi. Mi-a părut rău de soarta noastră de cetățeni, că trebuie să trecem prin așa ceva, dar nu mi-a părut rău că m-am întors.  

Nu primesc nici o vorbă din partea lui, dar nici nu mă ignoră. Mă privește însă cu regret, așa cum un resemnat cu experiență vede înainte o generație căreia i se micșorează aripile, puțin cîte puțin. Nu avea ce să-mi zică, știam prea bine. Și continui să-i spun:

– M-am plimbat puțin înainte să ne întîlnim. Orașul ăsta este încremenit în vremea copilăriei mele. M-am schimbat atît de mult, în timp ce Ploieștiul a stat în loc. Uită-te la roata inertă din parcul de distracții, cum atîrnă degeaba pe un cer senin, lîngă caracatița multicoloră pe care stă monstrul verde din benzi desenate, încruntat între clădirile comuniste. Un trenuleț cu două vagoane umbresc intrarea în librăria Humanitas în fața căreia tinerii mănîncă hamburgeri, cartofi prăjiți și maioneză de la McDonald’s. Privesc bustul negru antracit al lui Nichita Stănescu ridicat pe un piedestal în Piața Victoriei. Hotărăsc să merg într-acolo. Sub construcțiile înguste din lemn, ici și colo, grupuri de bărbați trecuți de vîrsta a doua stau în picioare și privesc în liniște o partidă de șah. Mă apropii și mă lovește un miros de țuică și tutun ieftin. Zăresc un alt bărbat, singur și încovoiat peste o măsuță, privind absorbit în telefonul mobil de unde se auzeau voci înregistrate. Vreau să văd la ce se uită atît de captivat: omul stătea pe TikTok. Vata de zahăr de culoare albastru și roz atîrnă în pungi transparente prinse de umbreluța neagră de lîngă o căsuță din lemn. Un grup de femei și bărbați sorb zgomotos vin fiert din pahare de carton. O tînără plimbă în lesă doi căței veseli și creți și ne zîmbește în timp ce mănîncă un porumb fiert aburind. Mă opresc lîngă un chioșc pe care scrie „Gogoși, Biluțe Calde și Pufoase”. Dinăuntru mă privește plictisită o damă rubensiană.

Dar cui povesteam?! Toate astea le-a văzut cu mult înaintea mea.

– Diferența este, spune scriitorul, că pe vremea mea străzile erau mai liniștite, iar damele și bărbații se îmbrăcau mai elegant.

Ca să nu par nepoliticos față de gazda mea, m-am simțit obligat să remarc că nici Bucureștiul în care locuiam nu stătea mai bine:

– În București, exclam eu cu regret, nu mai există tradiții, stimabile!

Dramaturgul expiră ultimul fum tras din țigară și închide tabachera de chihlimbar care face „țac”, mă prinde de umăr prietenește, privindu-mă înțelegător:

– Știi ce altceva nu mai există în Capitală, conașule? Adevărul.

Cu lipsa de menajament specifică realității, zgomotul unui claxon ne scoate din starea de contemplare în care intraserăm. Mă gîndeam la cuvintele amicului meu și găseam atîtea sensuri...  

– Asta am vrut să arăt în scrierile mele, continuă dramaturgul, fără a fi nevoie să spun totul. Nu am vrut să explic nimănui ce vedeam în oglindă, dar m-am așteptat ca cititorul să vadă pentru sine, să înțeleagă; nu am avut inima să-l las să sufere, dar am vrut să se uite în oglindă și să rîdă de el. Probabil că așteptam într-un fel o schimbare a societății noastre, ca un ideal distant.

– Ai vrut să ne pedepsești domnule Caragiale?

– Am vrut să spun adevărul. Dar voi, voi mai spuneți adevărul?

În acest moment al discuției, mi s-a părut că mă distanțez pentru prima dată de interlocutorul meu care mă fixa cu o seriozitate descurajantă. Am spus că mă simt în mod constant mințit de politicieni, dar că eu nu mint, sau că încerc să nu mint. Am fost luat prin surprindere cînd mi-a cerut să îi spun, pe scurt, un adevăr al prezentului meu.

– Politicienii umblă descheiați la primul nasture al cămășii, iar femeile plimbă cățeluși în cărucior, am spus după o clipă de reflecție.  

L-am văzut zîmbind în timp ce alegea din tabacheră încă o țigară și l-am provocat la rîndul meu:

– Domnule Caragiale, fiind un fin observator al românilor, care credeți că este cea mai mare problemă a noastră? 

Timpul ne jucase feste, seara cuprindea vîrfurile clădirilor vechi ale Ploieștiului. Răcoarea ne cuprinse genunchii, iar scriitorul revenise în inerția tăcută în care l-am găsit. Am lăsat discuția în starea agreabilă în care o adusesem și m-am îndreptat spre mașină. Brusc, m-am oprit căutînd adînc în buzunarele paltonului. M-am întors privind în spatele meu pe asfalt, apoi am zărit silueta întunecată a lui Caragiale care rîdea ștrengărește de pe bancă.

Îmi furase căciula...

Alexandru Gheorghe este jurist și student doctorand în Filosofie Politică și Morală la Școala Doctorală a Facultății de Filosofie din București.

Credit foto: A. Gheorghe