Democrația: libertate sau competență?

În ultima vreme, asistăm la un proces public de ironizare, dispreț, admonestare, bagatelizare a votantului din România. Care mai de care, analist al democrației sau nu, jurnalist, intelectual, artist, toți s-au simțit datori patriei în a-l trage de urechi pe acest alegător caragialesc, care nu a votat cum trebuie, ratîndu-și jenant misiunea istorică civică. I se impută, pe bună dreptate, lipsa de educație, de informare, de raționalitate publică, de discernămînt politic, de conștiință democratică. Faptul că nu votează partidul care trebuie, că nu depășește tarele sistemului educațional, că este captiv etosului cultural, că nu face față provocărilor mass-media și ademenirilor rețelelor sociale certifică din plin această critică dură, dar obiectivă. Temeiul ei este unul singur și impersonal: degradarea dezastruoasă a democrației românești.

Însă este votantul de la noi sau de aiurea vinovat de eșecul democrației? Este el responsabil cu bunul mers al ei? Ar trebui să fie? Ce se vede și ce nu se vede în aceste tribulații moralizatoare? Ce scenariu politic indică ele?

Mai întîi, pare că ne situăm în acela în care imputăm ca fiind în neregulă ceva ce deja asumăm în premise. E posibil ca la baza lui să stea chiar categoria de alegător, prin care atribuim cetățeanului democratic anumite calități (s)elective intrinseci și, deci, cu totul speciale, uitînd că ce e special la el sînt doar libertatea și failibilitatea. În plus, revelația unei ignoranțe bizare, rațională, dar perfidă și nocivă a acestor votanți, diagnostic deloc de neglijat în evaluarea sănătății democrației contemporane. Uităm, însă, în îngrijorarea noastră, că această descoperire se referă la un fenomen inevitabil în democrațiile liberale și nicidecum la vreo dizabilitate individuală, reversibilă ori tratabilă. Prin intermediul ei, nu se impută cetățeanului vreo lipsă ontologică, prin care să se explice incompetența lui politică și nici vreo defecțiune computațională, care ar justifica demersuri programate de sancționare și îmbunătățire a capacităților lui epistemice și morale. Asta pentru că, din start, una dintre presupozițiile cu care lucrează științele politice, dar și teoriile democratice este că a vota rațional, i.e. cum trebuie, înseamnă a ține cont în cel mai mare grad posibil de situația proprie, particulară (Downs, Black ș.a.). Prin urmare, a vota cum trebuie nu înseamnă a acționa cooperativ, chiar dacă poate fi admirabil (Buchanan etc.).

De fapt, prin identificarea fenomenului de ignoranță rațională, știința ne informează că orice votant, iar cel democratic cu atît mai mult, va tinde să aleagă acea variantă cea mai bună pentru el în circumstanțele în care se află el însuși și nu un altul (concret sau imaginar), tocmai pentru că este liber și rațional. Și, pentru că jocul democratic este unul politic (i.e. mai degrabă de tipul dilemei deținutului decît al coordonării reciproce), rezultatul nu poate fi decît indiferent la eficacitatea socială (Hollis etc.) sau unul prin care fiecare alege rațional, ignorînd alegerile raționale ale celorlalți. Ca atare, prin intermediul ignoranței raționale ar trebui să știm că este nu doar improbabil că oamenii își vor ignora propria situație particulară (oricare ar fi ea) atunci cînd votează, dar că este și imoral să li se pretindă asta. Cu alte cuvinte, să știm că dacă am pretinde că „votînd mai bine vom avea o societate mai bună” am comite o eroare mare cît casa, alunecînd neintenționat pe panta creării unei societăți din care toți vor vrea să fugă și nicidecum să rămînă.

Prin urmare, dată fiind dificultatea sui generis ce însoțește, în general, alegerea democratică, unde gradul de manipulare a informației electorale este extrem de ridicat, votarea oricît de rațională va genera exact ceea ce teoria jocurilor și știința politică prevăd: consecințe neintenționate, nu întotdeauna dezirabile. Ba mai mult, chiar dacă toți votanții ar fi morali și bine informați, asta nu implică că ar vota mai bine decît o fac – cu alte cuvinte, că ar alege ignorînd ceea este irațional să ignore, adică să ignore cu bună știință ceea ce doar ei înșiși pot să știe și să decidă în legătură cu scopurile și condițiile realizării lor.

Trebuie adăugat că raționalitatea individului, oricît de competent ar fi, este limitată (Simon), depinzînd de tradiție, valori, emoții, circumstanțe (Weber), iar instituționalizarea tuturor acestor limite în comportamentul rațional al fiecărui elector reprezintă o variabilă importantă în orientarea rezultatului votului final. Prin urmare, problema electorală nu ar fi dată de ignoranța individului, ci chiar de circumstanțele libertății lui, adică de propriile funcții de utilitate și de capacitatea de a și le activa. A-i cere atunci cînd votează să fie rațional dincolo de aceste limite înseamnă să-i ceri să-și ignore propriile circumstanțe și, deci, să fie irațional. Ceea ce nu prea ar fi democratic și nici liberal, nu?

Doar sistemele totalitare pretind cetățenilor să voteze ce trebuie și pe cine trebuie. Numai ele cer cetățenilor să nu greșească și numai ele oferă cetățenilor scutiri electorale. Pentru un plus de claritate, dar și de aducere aminte, democrația este varianta cea mai bună tocmai pentru că nu ar pretinde nimic din toate acestea. Ca atare, votul în democrație nu este un indicator al competenței politice, ci al libertății, fără el făcîndu-și loc cenzura, poliția politică, teroarea, încarcerarea, genocidul. Pretenția conformării unilaterale, a bullying-ului epistocratic și a corectitudinii politice nu sînt din recuzita democratică. Ar trebui să ne intrige mai mult tendințele de a fi la unison, nu dezacordurile. Ideea că dezacordul este rău pentru democrație este în contradicție cu democrația însăși. De aceea, numai în democrație nesupunerea civilă (Rawls) sau necivilă (Delmas) consolidează ordinea de drept, și în toate celelalte, nu. Altfel spus, coerentă cu ceea ce face dezirabilă democrația este și discreditarea eficienței ei. Dacă este să folosim analogia cu piața bunurilor private, cei care contribuie la menținerea calității produselor democratice sînt tocmai acei clienți nemulțumiți, care aleg mai degrabă să le conteste decît să renunțe la ele (Hirschman). Am putea spune că atunci cînd cetățenii votează „prost” sau negativ o guvernare sau alta, nu votează împotriva democrației, ci pentru una mai bună decît cea anterioară.

Și totuși, extremismele cîștigă din ce în ce mai mult teren. De ce? Ele cîștigă nu pentru că ar fi total mincinoase, ci pentru că folosesc manipulatoriu adevărul. Fără îndoială că, astăzi poate mai mult ca ieri, vulnerabilitatea individului în fața provocărilor publice a crescut, însă ideea că alte entități umane, organizate profesionist, ar avea legitimitatea și capacitatea de a-l asista sau ajuta în eradicarea ei este mai degrabă inconsistentă pentru democrație. Ea ascunde presupoziția falsă potrivit căreia failibilismul și suboptimul democratic nu sînt decît niște contingențe nefericite sau accidente regretabile. Tehnocrați, experți, think-tank-uri ar fi chemate să rezolve acest deficit. Însă aceste categorii speciale nu diferă prea mult de celelalte, anatemizate, precum unșii lui Dumnezeu, aleșii istoriei sau ai poporului etc. Ele nu fac decît să contribuie la deghizarea autocrațiilor în democrații și a dominației unor persoane competente în supunerea față de adevăr.

Mutatis mutandis, alegerile libere, oricît de sacrosancte, nu fac infailibilă democrația, ci arată failibilitatea guvernărilor, a celor care guvernează și sînt guvernați. Asta nu înseamnă nici că libertatea individului de a vota poate fi suspendată, nici că alegerile lui vor trebui eliberate de eroare. Ci că nerecunoașterea acestei libertăți failibile face guvernările infailibile.

Rezultă că democrația nu este autoreglatoare, ea poate să își devină sieși inamic. Însă ea nu este în pericol atunci cînd votanții votează cum cred ei de cuviință, ci atunci cînd alegerea lor e manipulată ideologic și scientist. În cazul concret al alegerilor din România, problema derivă din chiar felul eronat în care concepem democrația și apărarea ei. Numai Constituția și mecanismele constituționale pot contribui la „apărarea” democratică, numai ele pot converti incapacitățile noastre de a vota „corect” în veritabile frîne ale derapajelor tiranice pe care orice democrație le poate avea. Nici un individ nu ar trebui să aibă acest statut special în democrație și nici o elită oricît de competentă, chiar dacă numai prin intermediul lor pot performa. Ca atare, votanți sau candidați în structurile politice, ar trebui să știm care este rolul Curților Constituționale în democrații atunci cînd pretindem că sîntem apărători ai lor. Evident că nici o Curte Constituțională nu e infailibilă. Ea poate greși în suspiciunea de manipulare a libertății alegerilor, însă costurile acestei suspiciuni sînt mult mai mici decît costurile unor alegeri pretins libere și democratice. Să susții că e o lovitură de stat atunci cînd aceasta revocă anumite alegeri democratice înseamnă să nu prea știi ce aperi.

În plus, a avea un proces electoral fără erori nu înseamnă restricționarea accesului votanților la speranțele lor, ci crearea unor condiții echitabile de promovare și captare a oricărui mesaj electoral în spațiul public. Punînd tirul batjocoritor pe incompetența votantului nu facem decît să contribuim viguros la perpetuarea indolenței unor monopoluri ideologice, care vor ațîța și mai mult focurile încrucișate ale extremismelor mesianice. Sublinierea publică a superiorității unor valori (democratice, pro-europene etc.) în dauna altor valori, inferioare (suveranitate, identitate națională etc.) distruge și mai mult încrederea în democrație, adîncind distanțele dușmănoase dintre cei cu valori valoroase și cei cu valori nevaloroase, transformîndu-i pe unii dintre ei în inamici ai societății democratice și pe alții în vajnici apărători ai ei.

Poate e timpul să învățăm că nici alegătorii nu ne pot salva, nu doar conducătorii (Popper). Ideea că votezi ca să te salvezi sau ca să-i salvezi pe alții, că ar fi un rezultat obiectiv în spatele votului tău, nu este decît o petardă politicianistă. Ea ascunde prejudecata că dacă nu obții ce ai votat ești automat nedreptățit sau, altfel spus, că votul tău ar trebui să conteze mai mult. Nu votezi ca să te salvezi de alți votanți, nu ei sînt inamicul, ci chiar felul în care îi vezi așa. Dincolo de alte metafore și stimulente inutile, votezi fiindcă în democrație ai, ca și ei, dreptul de a vota. Nici mai mult, nici mai puțin. Votul nu ne poate salva de rezultate indezirabile, ci, în cel mai bun caz, de cele nelegitime.

Democrația, spunea Dahrendorf, nu e chemată să ne rezolve problemele, ci să contribuie la împiedicarea consolidării erorilor. O astfel de eroare e ideea că IQ-ul votanților trebuie să prevaleze asupra libertății lor. Orice judecată de tip contrafactual, i.e. dacă votantul/politicianul ar fi mai bun, mai deștept, mai informat etc., alimentează și justifică tendințe antidemocratice și antiliberale. Rezultatele pot fi o problemă, însă nu pentru că unii au votat greșit și alții nu, ci pentru că acele rezultate din principiu sînt discriminatorii, chiar dacă legitime. De aceea, cînd se dă un vot de blam guvernării democratice, nu șansele voturilor democratice ar trebui să scadă, ci riscul ca rezultatele democratice să satisfacă așteptările votanților norocoși, în dauna celor constituționale. Paradoxal sau nu, numai prin sensibilitate la libertate și rezistență la competență sau abstinență epistemică (Audard) democrația poate să își păstreze legitimitatea și, nu în ultimul rînd, dezirabilitatea.

Dorina Pătrunsu este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Interesele sale de cercetare și predare sînt filosofia socială și politică, analiza instituțională și teoria alegerii publice.