Din nou în Paris

Am cumpărat biletele de avion încă din februarie, pentru că aveam o mare ambiție parentală – să le prezentăm și copiilor Parisul, capitala Luminilor. Și pentru ca evenimentul să fie memorabil, am ales tocmai sfîrșitul de an. Am vizitat (muzee – Luvrul, Quai d’Orsay etc.), am stat la cozi imense de turiști, dar care mergeau nesperat de repede, am urcat (în Arcul de Triumf, în Turnul Eiffel, în Turnul Montparnasse), am coborît (sute de trepte ale zecilor de stații de metrou), dar am și mîncat. Parisul este o capitală destul de scumpă la acest nivel. Ne propuseserăm ca măcar prînzul să-l luăm într-un local. Oricum, nu aveam de gînd să ne întoarcem în micul apartament pentru asta. În prima zi, după ce am urcat în Arcul de Triumf, ne-am refugiat în cantina McDonald’s de pe Champs-Élysées, care era luată cu asalt de vreo trei sute de turiști. În ciuda afluxului major de clienți, organizarea era ireproșabilă. Am găsit chiar și o masă liberă, la etaj, iar prețul întregii consumații, pentru patru persoane, a fost mai mult decît rezonabil (60 de euro). Dar nu poți sta în Paris și mînca numai la McDonald’s. Nu te poți calici. Oricum, nu ajungi prea des la Paris, trebuie să încerci și alte obiceiuri culinare, doar ești în patria mîncării rafinate.

În ultima zi a anului 2024 am urcat pe jos cele 222 de trepte pînă în Montmartre, coada formată la funicular fiind apreciabilă, am fi înghețat așteptînd. Cum ajungem sus, mîncăm, deciseserăm. Era după-masă, nu mai putea fi vorba despre prînz. La jumătatea lui februarie a anului 2023, vremea fusese mult mai blîndă, iar eu cumpărasem un lăcățel de amor, pe care l-am fixat de grilajul esplanadei. Am intrat în restaurantul „Le Clairon des Chasseurs” („Goarna vînătorilor“) unde, spre marea mea surpriză (plăcută), am găsit relativ repede o masă liberă, pour quatre personnes. Vîntul bătea cu putere, colina este oricum expusă, la cei 130 de metri pe care îi are, cel mai înalt punct al regiunii pariziene (Lutèce). Era clar că nu ne vom mai întoarce în apartament pentru realimentarea/reîncărcarea telefoanelor și vom fi nevoiți să plecăm direct spre Champs-Élysées, pentru a întîmpina noul an. L-am întrebat pe chelnerul distrat, între două vîrste (cam ca mine), unde ar exista o priză liberă (pour recharger le téléphone, monsieur). Îmi aduceam aminte de amabilitatea tuturor grecilor din toate tavernele turistice (nu mai zic de Grecia profundă), care nu ezitau niciodată să-ți caute o priză chiar dacă era lîngă casa de marcat. Nici unui grec nu i-a trecut prin cap să profite și să ceară vreun euro pentru puținul curent pe care ți-l oferea. „Telefonul se poate încărca dacă se plătește suma de 3 euro, monsieur, uitați, acolo este locul.” Degetul chelnerului se îndrepta către o masă de lemn, aflată la ieșirea din restaurant. Abia un al doilea chelner m-a lămurit despre ce era vorba și abia după ce am plătit cu cardul 3 euro. De fapt, împrumutai timp de o oră o baterie externă. „Cînd terminați, o aduceți și o lăsați tot aici.” La plecare, chelnerul nostru mi-a luat bateria din mînă și a pus-o în rastel, Am simțit că nu avea încredere că o voi returna, chiar dacă era doar o baterie externă importată din China, nu vreun tablou de Monet! Dar poate că alți turiști au părăsit „Goarna vînătorilor” și cu acest mic suvenir. Ultima masă în Paris a fost cea mai scumpă, dar fiind prima din noul an, nu a mai contat. La Paris este recomandabil să studiezi meniurile amplasate în exteriorul restaurantului necunoscut mai degrabă decît să te avînți cu prea multă încredere și orgoliu în interior, căci odată așezat la masă, înconjurat de francezi autentici (de souche), îmbrăcați frumos, dichisiți, mulți bătrîni și foarte bătrîni, născuți pe vremea ocupației germane și a regimului de la Vichy, care se căsătoriseră pe vremea lui De Gaulle, îți e cam rușine să te ridici și să pleci, recunoscînd implicit că nu îți permiți ceea ce ei își permit – purul adevăr. După mai bine de trei decenii de evoluție constantă, reprezentanții micii burghezii valahe încă nu se pot compara la nivel financiar cu colegii lor francezi. Dar era prima zi a anului, să facem o nebunie! Pentru a ne hrăni orgoliul și buzunarul spart, am decis că, în mod sigur, restaurantul La Rotonde din Montparnasse avea o stea Michelin, dacă nu chiar două! În aeroport am deschis ultimul număr al revistei Le Courrier International din anul trecut, care preia și traduce în limba franceză tot felul de articole din presa internațională. Unul dintre ele mi-a atras atenția, cu titlul „Cea mai bună bucătărie din lume”, scris de Anthony Peregrine și apărut pe 16 noiembrie 2024 în ziarul britanic The Daily Telegraph, în care autorul flatează bucătăria franceză, care ar fi cea mai gustoasă și sofisticată din lume. În zece puncte se explică. „În țară se mănîncă între 30 și 32 de milioane de baghete pe zi, cumpărate în cea mai mare parte a timpului (dar nu mereu) dintr-una din cele 39.000 de boulangeries/brutării din Franța. Cam o jumătate de baghetă pe zi de francez (un consum oricum în scădere față de cele trei baghete mîncate de fiecare francez în 1900 – o dovadă clară de creștere a prosperității – nota mea, nuanță nesesizată de britanic). Bagheta rămîne un simbol național, iar dacă vreți să vă reprezentați un francez, este suficient să adăugați o bicicletă, o beretă și niște ceapă.” Una din ipotezele apariției baghetei este că muncitorii care lucrau la dezvoltarea ultra-impresionantei rețele de metrou pariziene, pe care am folosit-o în exces, în fiecare zi, pentru a ne deplasa dintr-o parte în alta a Parisului, foloseau cuțitele pentru a-și tăia pîinea normală și rotundă. Pe care o ungeau cu ceva. Cuțitele erau folosite însă și în certurile lor frecvente, mai ales între bretoni și cei din Auvergne. Forma lunguiață a baghetei nu mai necesita folosirea cuțitului. Premiul pentru cea mai bună baghetă din regiunea pariziană a fost cîștigat anul trecut de către Xavier Netry, din Guadelupa. Deținătorul acestui titlu prestigios are onoarea de a furniza 30 de baghete pe zi Palatului Élysée. Alte ingrediente care sînt folosite de gastronomia franceză și care au făcut-o celebră sînt trufele (extrem de scumpe), stridiile, evidenta brînză (cu cele o mie de feluri și povești), varza murată din Alsacia, ciupercile normale, foie-gras, mezelurile produse în Munții Pirinei sau în Normandia, vinul și patiseria franțuzească. Chiar și alimentele ieftine, cumpărate din supermagazine de cartier, au un cu totul alt gust (au gust!) față de cele din România (care l-au pierdut aparent iremediabil!). Franța rurală este colosală, fascinantă, eternă (nivelul cîștigului mediu anual al unui fermier francez ar fi de 22.800 de euro, dezvăluia revista Le Point, adică aproximativ 1.900 de euro pe lună, ceea ce nu e mult).

Revelionul petrecut pe Champs-Élysées este unul tradițional și nu ai nevoie de multă imaginație pentru a-l alege, iar, pe de altă parte, nu poți ști dacă vei mai petrece vreunul în acest loc celebru. Viața nu este atît de lungă precum credeam la douăzeci de ani. Cîteva impresii merită menționate. Ne-am dat jos în stația de metrou Madeleine, pentru că măsurile draconice de securitate impuseseră închiderea tuturor stațiilor de metrou de pe magistrala 1, cea care deservește celebrul bulevard parizian. Studiasem harta rețelei de metrou (Biblia mea în această vacanță!) și Madeleine părea cea mai apropiată, la mai puțin de un kilometru. Pe la ora 21, multe grupuri de oameni se îndreptau spre Champs-Élysées, dar credeam că avem suficient timp. Strecurarea între niște ani care în 1997 sau 1998 țineau de domeniul SF avea loc abia peste trei ore. Nu-mi imaginam că Jandarmeria franceză barase complet accesul în întregul perimetru, instalînd doar un singur filtru. Problema era că acesta nu făcea față, căci în Place de la Concorde se masau și înghesuiau sute de persoane. Vrînd-nevrînd (doar nu era să ne petrecem Revelionul în modestul apartament închiriat), am fost absorbiți în această mulțime nerăbdătoare. După o jumătate de oră, înaintaserăm doar zece metri, iar nerăbdarea creștea, punctată cu urlete (Allez les poulets!). Două femei au și leșinat. Nu mă simțeam bine, dar nici nu prea aveam de ales. Mă gîndeam cu groază ce s-ar fi întîmplat dacă vreun adolescent ar fi avut ideea să aprindă o petardă. Acasă tocmai văzusem filmul Anul Nou care n-a fost. Panica ar fi fost garantată, cu întregul ei cortegiu de suferințe. Iar eu îmi adusesem și copiii – șansele de a-i proteja erau nule în acea maree umană. Abia după o oră am trecut de primul filtru al Jandarmeriei franceze, urmat de alte două ale unei firme de securitate private (mai ales rucsacurile și poșetele au fost puricate). Am înaintat apoi pînă pe la jumătatea bulevardului și ne-am postat în fața unui ecran uriaș care retransmitea spectacolul derulat pe scena de lîngă Arcul de Triumf. Despre acesta ce ar fi de spus? A fost unul cu mult bun-simț, antrenant, incluziv, cu muzică pentru toate generațiile (atît șlagăre din anii 1970, cît și un ultra-electrizant moment artistic techno-dance, ce a implicat o trupă de superbe domnișoare aparent pe trei sferturi goale, chiar dacă afară nu erau mai mult de 2 grade Celsius), cu intervenții în direct din anumite puncte ale bulevardului. Nu putea lipsi primărița socialistă a Parisului (Anne Hidalgo – bunicul ei s-a refugiat în Franța după înfrîngerea republicanilor spanioli în 1939). Hidalgo a spus cîteva banalități milionului de oameni. Probabil că numai jumătate erau parizieni, restul fiind turiști (cum eram și noi). Spectacolul pirotehnic a fost remarcabil, dar a fost umbrit de concursul de întins brațul cu telefonul care filmează. Dacă nu aveai 1,90 m, riscai să pierzi o bună parte a spectacolului. Obsesia filmării e incredibilă. Mă întreb cine va revedea aceste filmulețe peste doi ani (ele au și tendința să se acumuleze). Eu le-am imortalizat în memorie. Spre surprinderea mea, la ora 0,15, după ce spectacolul pirotehnic a încetat, mulțimea a fost rugată să rupă rîndurile. Iar milionul de oameni a început să-și ia tălpășița, mai mult sau mai puțin ordonat. La ora 2, autoritățile doreau să redea Champs-Élysées traficului. Am părăsit zona în speranța că vom ajunge din nou la stația de metrou Madeleine. Drumul ocolea cumva Palatul Matignon, accesul în întregul perimetru fiind barat de Jandarmeria franceză prevăzătoare. Niște vuiete teribile mi-au înghețat sîngele în vene, îmi aduceau aminte de 21 decembrie 1989 și de Piața Universității. Mulțimile...

Pentru a ajunge la ora 9,40 dimineața la Aeroportul Beauvais-Tillé am fost obligați să ne trezim cu noaptea-n cap. Afară începuse să plouă rece, grav, urît, inospitalier. Era timpul s-o ștergem. Metroul parizian funcționează începînd cu ora 5,15 dimineața. Aveam timp să ajungem la Saint-Denis Université, unde se află autogara folosită de compania de transport care asigură legătura între aeroportul operat de companiile low-cost și Paris. Impropriu i se spune Aeroportul Paris-Beauvais, căci se află la vreo 60 de kilometri de capitala franceză. Am ajuns pe la ora 6,15 în stația de metrou Saint-Denis Université. Am urcat repede și am reperat din prima coada care deja se formase în dreptul stației. Era previzibil că mulți turiști care-și petrecuseră sfîrșitul de an la Paris să aibă programate plecări dimineața către casele lor. Continua să plouă rece, iar întunericul părea bine înțepenit. Parcă era noapte, nu dimineață. Compania care asigură transportul este una eficientă. Francezilor nu prea le place afirmația asta, dar marea majoritate este cît se poate de capitalistă, iar dacă există cerere, organizează profesionist oferta. Interesul tuturor este ca turiștii să nu piardă cursele, toata lumea să fie mulțumită, așa că suplimentează la maximum numărul de autocare. În principiu, ele ar circula spre aeroport din jumătate în jumătate de oră, ceea ce ne-ar fi fost și nouă fatal, căci am încăput abia în cel de-al treilea autocar. Un taxi s-a oprit în fața cozii, iar din el s-a dat jos o domnișoară îmbrăcată într-un cojoc de blană sintetică de culoare incertă, trăgînd după ea un troller mare chinezesc sau de firmă, habar n-am. A aruncat o privire mirată peste toți muritorii turiști jerpeliți, zgribuliți și uzi precum niște mîțe comunitare (noi) și s-a îndreptat suveran direct spre autocarul parcat. Spre stupefacția celor trei angajați ai firmei, doi africani solizi și o franțuzoaică micuță. Care sare ca arsă spre piți și-i spune: „Madame, madame, mais la queue commence là-bas, il faut vous mettre là...”, cuvinte însoțite de gesturi largi și amenințătoare. Piți înțelege, chiar dacă nu i se pare deloc just, dă ochii și genele false peste cap și se întoarce pe tocuri, dar face ce face și se așază în fața altor zece turiști. Franțuzoaica o luase la ochi, iar dacă lituanienii sau polonezii nu protestau, ea a sărit din nou de lîngă bara udă și i-a arătat capătul cozii. Întoarsă printre colegii ei, le-a spus mulțumită: „Pas dans mon tour, les mecs, pas avec moi, je ne me laisse pas faire”. Inutil de menționat, dar mica întîmplare simpatică are un final fericit – în cursa spre Otopeni am regăsit-o pe piți „a noastră” așezată la trei scaune de mine. Învinsese.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).