Eclectic, foarte reușit. Din nou – Gărîna Jazz Festival 2024 –

În seara lui 14 iulie 2024, pe cînd suporterii spanioli explodau de bucurie pe Olympiastadion Berlin, la Gărîna se încheia festivalul anual de jazz cu ultimele note ale basistei poloneze Kinga Glyk. A fost un festival deosebit, în primul rînd datorită condițiilor atmosferice. Obișnuiții festivalului au parte în fiecare an de frig și de cel puțin o ploaie torențială, însă de data aceasta, în loc de furtună, ploaie și nămol, am fost cu toții arși de un soare nemilos, fiind supuși unei arșițe cu nimic mai prejos decît cea bucureșteană.

Au fost patru zile de jazz cît se poate de variat, debutul făcîndu-l Amiira, trioul germano-suedezo-elvețian practicînd o muzica eterică cu accente pe saxofonul ori mai puțin întîlnitul clarinet bas al germanului Klaus Giesing, ca în piesa de bis a grupului „Where We Go from Here”. A urmat Tord Gustavsen Trio, care însă cu aportul Lufthansei s-a transformat într-un duo, basistul neputînd pleca la timp spre Timișoara. În lipsa lui am putut admira mai în detaliu stilul minimalist, tonul melancolic-meditativ, intensitatea și expresivitatea emoțională a lui Tord Gustavsen, care îmbină dragostea sa pentru muzica tradițională norvegiană cu cea pentru Bach.

Prima seară s-a încheiat cu concertul grupului lui Christian McBride, Ursa Major, în care fiecare dintre membrii grupului, saxofonista Nicole Glover, chitaristul Ely Perlman, pianistul Mike King și baterista Savannah Harris, a prezentat piese proprii. Christian McBride, ca octuplu cîștigător de Grammy, printre care de trei ori la categoria Best Large Jazz Ensemble Album, și autor pînă la această dată a douăzeci de discuri, ar fi putut foarte bine prezenta doar compozițiile sale, însă în spiritul formării și lansării de noi muzicieni le-a lăsat celor patru colegi de scenă un spațiu amplu de desfășurare. Și chiar dacă concertul lor a conținut un clasic precum „Dolphin Dance” al lui Herbie Hancock, ori compoziția lui McBride „Familiar Things”, cu un saxofon up-tempo al lui Nicole Glover, piesele mele favorite au fost „More is”, compusă de baterista Savannah Harris, cu o interacțiune extrem de dinamică între saxofon și chitară, și „Cows”, compoziția talentatului chitarist israelian Ely Perlman.

A doua seară a debutat cu germanii de la Melt Trio, care au prezentat piese de pe discul lor Consumer, cîștigător al Deutscher Jazzpreis 2023 la categoria „Albume instrumentale”. De remarcat chitara lui Peter Mayer cu un sunet care a oscilat între finețe de filigran și abraziv. Jonathan Kreisberg Fourtet ne-a făcut cunoștință cu un chitarist newyorkez plin de dinamism, eleganță și ingeniozitate, secondat de trei excelenți muzicieni dintre care l-am remarcat în special pe pianistul (desculț în timpul concertului) Marko Churnchetz.

Ultimele două concerte ale serii ne-au introdus exclusiv în atmosfera jazzului norvegian reprezentat de trioul basistului Mats Eilertsen și cel al pianistului Helge Lien, ultimul susținut de saxofonistul Tore Brunborg. Ascultînd primul trio m-am simțit transportat în versurile onomatopeice ale lui Ion Barbu „Lir-liu-gean, lir-liu-gean / Ca trei pietre date dura / Pe dulci lespezi de mărgean”, din „In memoriam”), contrabasistul Mats Eilersen și bateristul Thomas Strønen umplînd măsurat spațiile bogate lăsate libere de pianistul Harmen Fraanje. Seara s-a încheiat cu un tribut adus de pianistul Helge Lien profesorului și mentorului sau Misha Alperin, pianistul ucraineano-norvegian trecut și pe la Chișinău. Au fost cîntate piese melancolic-elegiace de pe albumul Funeral Dance, sunetul șuierat al saxofonului lui Tore Brunborg amintind de acel „fjellsang” (cîntec al munților), denumirea metaforică a tonului lui Jan Garbarek, o sursă de inspirație majoră pentru saxofoniștii norvegieni.

Ziua a treia a debutat cu singura contribuție românească de pe scena mare de la Gărîna, Dixie Krauser & The Fusion Company. A fost o bună ocazie pentru netimișoreni de a-i revedea pe Nick Krakovszki (Pro Musica), Doru Apreotesei (Post Scriptum, Pro Musica, Sfinx), Mihai Farcaș (Progresiv TM) într-un show energic în care a strălucit fiecare membru al formației.

Revelația festivalului

Saxofonistul cubanez, stabilit la Madrid, Ariel Bringuez, cu al sau Quintet, a fost revelația festivalului. Piesele alese, majoritatea de pe albumul Nostalgia cubana, cu excepția piesei de la bis, „Un dia de noviembre” de Leo Brouwer, ne-au arătat un saxofonist îndrăgostit de solistică, secondat de muzicieni excepționali dintre care a ieșit în evidență chitaristul Javier Sanchez, și el autor al unor solouri de mare finețe și expresivitate, ca de exemplu în piesa „Juramiento”. Ariel Bringuez a reușit să ridice publicul în picioare atît pentru a cînta, cît și pentru a dansa, fiind răsplătit la finalul concertului cu un gigantic steag cubanez ridicat de doi participanți în fața scenei. Am aflat ulterior că cei doi – români – aveau steagul de la o petrecere cu mult rom pe care o țineau în fiecare seară în campingul din fața festivalului, sub numele de „Cuba Libre”.

Au urmat danezii de la Girls in Airports (numele nefiind vreo alegere plină de semnificație, așa cum îmi mărturisea într-o pauză simpaticul saxofonist al grupului, care s-a adresat inițial nu numai publicului uman, ci și celui canin al festivalului). Eram puțin sceptic în ceea ce privește unele din albumele lor, dar am avut speranța unui concert de calitate și așa a fost. Cei doi percuționiști au creat un fundal pe rînd viguros și sensibil pentru solistica pe alocuri garbarekiană a saxofonistului Lars Stender și exhibițiile electronice ale keyboardistului Mathias Holm.

30 years of EST

A urmat, tîrziu, înspre miezul nopții, concertul corifeilor scandinavi grupați sub numele de „30 years of EST – Tribute to Esbjörn Svensson Trio”. Magnus Öström și Dan Berglund, membri ai trioului original, au ales să cînte prima piesă, „From Gagarin’s Point of View”, doar în trio cu Joel Lyssarides la pian, după care la fiecare nouă piesă grupul a fost completat de cîte un nou muzician, mai întîi norvegianul Marius Neset la saxofon, apoi veteranul suedez Ulf Wakenius la chitară și, în cele din urmă, finlandezul Verneri Pohjola la trompetă. A fost mai bine de o oră de jazz de cel mai înalt nivel care a ridicat publicul în picioare, eu, personal, nemaivăzînd o secție ritmică atît de impresionantă și „in the pocket” precum cea formată de Öström și Berglund.

Duminică, ultima zi, publicul fusese deja anunțat de o nouă ispravă a Lufthansei care a făcut ca Airelle Besson Quartet să nu mai poată ajunge la festival (au fost programați pentru 2025), așa că line-up-ul zilei a fost redus la trei trupe.

Gianluca Mosole Quintet a oscilat între piese instrumentale de jazz fusion și balade cu interpretare vocală (Sara Camerini și Alex Balestrieri la voce), după care a urmat cvartetul lui Wojtek Pilichowski, senzaționalul și bogat tatuatul basist polonez, care în piesele sale de funk și-a demonstrat în principal tehnica de bas plesnit („slap”), secondat de un tînăr și foarte talentat chitarist, Dawid Trawicki.

La prima vedere ar părea neispirată programarea unei basiste poloneze de 27 ani imediat după Wojtek Pilichowski, însă Kinga Glyk e obișnuită cu scena încă de la vîrsta de 12 ani, cînd cînta în trio cu tatăl și cu fratele ei. Are și cinci discuri la activ, din care ultimele trei apărute la casa de discuri Warner Music, ultimul din ele, Real Life, apărut anul acesta, fiind și sursa principală a pieselor din concert. Spre deosebire de Wojtek Pilichowski, Kinga Glyk e mai puțin dură și bombastică și nu domină scena, ci lasă amplu spațiu solistic în special saxofonistei americane Hailey Niswanger, care în afară de saxofon alto și sopran a cîntat și la ineditul instrument de suflat digital Roland Aerophone Pro, un gen de saxofon sintetizator.

A fost ultimul concert organizat de Marius Giura, sufletul acestui festival, ștafeta trecînd de anul viitor la cei trei copii ai săi, el rămînînd însă parțial implicat în alegerea viitorilor artiști. Pe această cale îi mulțumesc și eu pentru tot ce a făcut pentru jazz.

Corneliu Cazacu este fotograf.