Incursiuni cretane

Creta are peste 8.000 de kilometri pătrați și este locuită de 650.000 de oameni, ceea ce o face cea mai mare și mai populată insulă a Greciei. Ne-am zis că sfîrșitul de septembrie este cel mai potrivit pentru a cerceta insula și a vedea dacă s-ar preta unui concediu extins. Simple pretexte pentru o escapadă de trei zile și jumătate. Trăiești săptămîni după săptămîni, șiruri de luni, sute de zile identice una cu cealaltă, în schimb trei-patru zile într-un alt cadru, într-un alt decor, făcînd altceva decît rutina zilnică, într-o altă viață care îți oferă felii generoase de libertate ți se întipăresc adînc în memorie și suflet. Probabil că din cele 365 de zile ale unui an, în cel mai fericit caz, putem spera la 40-50 de zile trăite astfel. Altfel.

Creta de vest      

Pentru a ajunge în micul port Kissamos și pentru a ne îmbarca pe nava de croazieră Gramvoussa 2 spre laguna și plaja Balos trebuia să parcurgem 180 de kilometri. Marea problemă a Cretei sînt distanțele, dar dacă îți administrezi la sînge puținul timp pe care îl ai (chiar și o săptămînă este complet insuficientă pentru a descoperi jumătate de insulă) poți vedea și admira o mulțime de locuri superbe. Am pus ceasul telefonului mobil să sune la ora 6 dimineața. Nici măcar acasă, în timpul săptămînii obișnuite de navetă, nu mă trezesc atît de devreme. Acum aveam un alt imbold. Cumpărasem cu o zi înainte biletele și eram obligați să fim la 10,40 pe puntea vasului. La 6,30 am părăsit micul studio închiriat în Heraklion pe jumătate chiauni. Am profitat de traficul anemic de la ora 6,45 din Heraklion pentru a ieși mult mai ușor din oraș decît o făcuserăm în prima zi. Soarele răsărea din mare, iar eu mă chinuiam să mă împac cu mica mașină coreeană închiriată, care refuza cu îndîrjire să atingă o viteză mai mare de 90 km/h. Șoseaua principală din Creta care leagă cele două extremități este neașteptat de modernă, realizată în bună parte cu fonduri europene. În multe alte locuri am observat panourile clasice care indică faptul că respectiva investiție a fost făcută cu bani de la Comisia Europeană.

Spre deosebire de infrastructura deficitară a altor insule, cea cretana este bine pusă la punct. Rulînd pe DN1-ul lor, mă întrebam dacă nu cumva la mijloc este și interesul strategic de a putea transporta rapid instalații și tehnică militară dintr-o parte în alta, avînd în vedere importanța insulei, în mijlocul Mediteranei de est, și rolul din ce în ce mai mare pe care îl are Grecia în NATO, pe măsură ce Turcia aluncă spre islamism, otomanism și erdoganism. Am trecut pe lîngă Chania și mi-a părut rău că nu aveam timp să o vizităm. Altă dată, i-am spus Corinei, care m-a completat: Nu în curînd. Fără să îmi dau seama, am trecut și pe lîngă Maleme, un loc cu o mare încărcătură istorică, pentru că aici se află aerodromul folosit de trupele aeropurtate germane care au fost parașutate la 20 mai 1941, la ora 8 dimineața, pentru a începe una dintre cele mai îndrăznețe operațiuni ale celui de al doilea război mondial. Îmi adusesem în rucsac și Istoria celui de-al doilea război mondial (volumul I) de Liddell Hart pentru a reciti episodul cuceririi Cretei de către germani. Din păcate, istoricul britanic nu alocă acestei campanii decît vreo patru pagini. Rezumînd, nemții s-au folosit de acest mic aerodrom militar pentru a aduce pînă la aproximativ 22.000 de militari pe calea aerului, care au reușit să înfrîngă rezistența trupelor britanice, australiene, neozeelandeze și grecești, duble ca număr. E drept, și germanii au suferit pierderi grele, 4.000 de morți și 2.000 de răniți, ceea ce l-a făcut pe Hitler să ezite în a mai folosi  această tactică, novatoare la acea vreme, în alte momente ale războiului. Au făcut-o Aliații la 6 iunie 1944, la puterea a zecea în Normandia. Maleme este o stațiune turistică liniștită, străjuită de cimitirul militar german, dar și de un loc memorial dedicat trupelor britanice ale Royal Air Force care au murit apărînd aerodromul. Comandamentul englez a reușit să extragă din Creta o bună parte a trupelor, care au fost îmbarcate și transportate în Egipt. Am ajuns în Kissamos mult mai devreme decît credeam. La 9,45 ne îmbarcam pe o navă pustie. Doar membrii echipajului sorbeau o ultimă cafea tare înainte să înceapă munca. Nu are cum să se umple nava asta cu trei punți, imposibil, no way, este sfîrșit de septembrie, mă voi bucura de o croazieră liniștită, fără înghionteli, fără Babilon lingvistic, fără cozi la masă sau toalete, îmi spuneam. Am ocupat cele mai bune locuri, pe o bancă de lemn, pe puntea superioară. Priveam spre șoseaua care făcea legătura cu țărmul și observam cu anxietate scurgerea autocarelor care deversau zeci și zeci de turiști. Din Chania sau naiba știe de unde, poate din toată Creta. Atunci cînd nava s-a pus în mișcare, exact la 10,42, îmbarcase cel puțin 300 de turiști, iar noi fuseserăm împinși treptat către marginea băncii. Croaziera avea două puncte principale de destinație: laguna Balos și fortăreața venețiană ridicată pe culmea insulei Gramvoussa. Balos este o minune a naturii cum rar poți vedea în Europa, combinația perfectă de miracol ce îți schimbă viața și transformă opțiunile politice în unele ecologiste hard. Și cumva răspunde întrebării de ce nu te duci în Maldive. Este o rezervație naturală, dar probabil din motive economice este permis accesul navelor de croazieră. Spațiul este foarte amplu, iar limba de nisip care desparte apa turcoaz a Mării Mediterane de cea a lagunei este mai vastă decît la prima vedere. Accesul cu mașinile se poate face pe un drum de tip forestier, pe care-l observasem pe măsură ce vasul naviga paralel cu peninsula. Unele firme de închiriere a mașinilor specificau net că se interzice conducerea lor spre Balos. Se umplu de praf, dar probabil că nici suspensiile nu o duc bine. În plus, fiind rezervație naturală, mașinile trebuie lăsate la o distanță apreciabilă. Eu nici nu le-am văzut, parcarea este dincolo de muchia muntelui. Turiștilor li se oferă două ore pentru a face ce vor. Dar după o oră și jumătate fluviul uman revine spre nava-mamă, dînd buzna la cantina vasului, luată cu asalt. Echipajul elen era pregătit să hrănească probabil 600 de turiști și o făcea și cu rapiditate.

A doua etapă a croazierei a fost insula Gramvoussa, a cărei principală atracție este fortificația venețiană construită de Serenissima între 1579-1584. Veneția a luptat mai mult timp împotriva otomanilor decît oricine altcineva în Europa creștină, inclusiv eroicele țări române (cu tot cu istoriografia ei național-comunistă). La situl medieval nepus deloc în valoare se ajunge după un urcuș destul de dificil în zigzag. Grecii avuseseră grijă să înfigă dale și uneori balustrade pentru a ușura accesul turiștilor chiar cu o condiție fizică mai modestă. La sfîrșitul lui septembrie erau 30 de grade. Nu aș fi crezut că trei sferturi din pasagerii navei de croazieră ar fi avut curajul să se încoloneze disciplinat pe cărarea ce ducea la ruinele venețiene. Femei durdulii, bărbați supraponderali sau tineri atletici asudau cot la cot pentru a ajunge în vîrf. Dar panorama a meritat întregul efort. Insula avea o mare importanță strategică, iar aici venețienii au rezistat încă și mai mult timp presiunii otomane decît în Heraklion. Abia în 1692 turcii, după ce au mituit un ofițer mercenar, care a trădat pentru suma potrivită, au reușit în sfîrșit să o ocupe. Fortăreața a fost capturată de rebelii cretani în 1825, devenind sediul Comitetului Revoluționar din Creta. Trei mii de oameni s-au adăpostit aici, devenind pirați, căci nu aveau acces la restul insulei, păzit de otomani. Problema, devenită una internațională, era că pirații atacau nu numai navele otomane sau egiptene, ci și altele, punînd în pericol libertatea de navigație în Mediterana de est, de aceea o flotă comună anglo-franceză a distrus în 1828 ambarcațiunile lor. Insula a fost redată otomanilor după ce ei au recunoscut independența Greciei. Orice s-ar spune, aranjamentele teritoriale din Balcani de după 1913-20 sînt mult mai solide decît instabilitatea de dinainte. Tu stai acolo cu ai tăi, eu stau aici cu ai mei. Cetatea pare imposibil de cucerit pe cale terestră, doar blocarea aprovizionării de pe mare putînd determina garnizoana să se predea. Erau prevăzute și bazine pentru colectarea apei. Orice asalt direct, pieptiș, pare o sinucidere. Cele cîteva puncte fortificate din interiorul incintei purtau urmele unor rafale de gloanțe care nu aveau cum să fie din perioada secolului al XIX-lea, ci din al Doilea Război Mondial.

Creta de est

Pentru a ajunge pe celebra plajă din rezervația cu curmali Vai nu am mai plecat cu noaptea-n cap. Eram obosiți și voiam să vedem și Cretaquariumul, aflat la vreo zece kilometri de Heraklion. Parcă și drumul a fost mai ușor, chiar dacă la fel de lung ca în ziua precedentă. Dacă scriam că insula Kephalonia poate fi decupată în trei insule mai mici, din Creta cred că ai meșteri fără probleme, dacă ai fi Creatorul tuturor lucrurilor, cinci sau șase, cam la fel de interesante, atractive și luate cu asalt de turiști. Administrativ, insula este împărțită în patru foste prefecturi (Chania, Rethymno, Iraklion și Lasithou). Am trecut pe lîngă Agios Nikolaos, dar prin Sitia chiar am intrat, nu pentru că aș fi dorit, ci pentru că drumul național cretan îl parcurge o bună bucată, nu chiar pînă în centru, căci la un moment dat șoseaua o cotește spre dreapta, scoțîndu-te pe o centură. Marea e la doi pași. Serpentinele periculoase încep din Sitia, dar șoseaua este neobișnuit de bună pentru o insulă grecească. Micul meu ghid turistic avertiza că la Vai, în timpul sezonului, nu găsești nici loc de parcare și nici șezlonguri decît dacă ajungi acolo dis-de-dimineață, căci este extrem de aglomerat. Am ajuns pe la ora 2 și eram resemnat – undeva om găsi un loc să ne punem prosopul. Nu aveam cearșaf. Prima surpriză plăcută am avut-o cînd, întrebînd-o pe angajata din ghereta de la intrarea în parcare dacă mai sînt locuri, ea mi-a indicat rîndul patru. Trei euro întreaga zi. Rezonabil. A doua surpriză plăcută a fost plaja amplasată în mijlocul unei imense plantații de palmieri care acoperă 25 de hectare, cu vreo 5.000 de palmieri. Cum au apărut palmierii acolo e o altă poveste, una mai complicată și disputată. O versiune spune că pirații arabi au scuipat sîmburii curmalelor atît de tare atunci cînd treceau prin zonă încît au ajuns la țărmul grecesc. Altă versiune îi dă pe fenicieni ca autori ai minunii naturale. În dispută se amestecă și biologii, care neagă legendele și afirmă că palmierii sînt doar versiuni locale numite Phoenix Theophrasti. Dar de ce nu sînt palmieri și în alte zone ale Cretei, dacă sînt doar versiuni locale? Plaja Vai, nisipul fin, razele blînde ale soarelui, atît de rare în Elada atît de fierbinte, masa excelentă de la tavernă, compania minunată, atmosfera compusă din toate aceste detalii m-au făcut să mă gîndesc că dacă există rai, dacă aș putea spera să fiu admis acolo, pentru mine, cel puțin, el ar fi compus din aceste elemente. Pentru care ar merita să înghiți toate mizeriile acestei lumi. O singură dilemă – ai putea trăi zi după zi într-o asemenea atmosferă perfectă sau, pentru a-ți da seama de o clipă superbă de viață, trebuie să o poți compara cu multe altele, urîte, grele, triste, depresive? Dar cine spune că ar trebui să fie zile distincte? De ce nu ar fi una singură, pentru că în mod cert, după marea trecere, timpul nu va mai exista. Cu puțină răbdare, voi dezlega și acest mister.    

La Vai nu am stat decît vreo trei ore, coșmarul traficului din timpul nopții precedente m-a făcut să fiu mai prevăzător. Sau poate că încă nu eram gata să petrec mai mult timp în rai. Poate va veni și vremea lui, după timpul ce ni s-a dat. Nu am înțeles deloc agresivitatea șoferilor cretani și de ce trebuie să-ți bage faza lungă exact cînd se află în spatele tău la numai cinci metri, pe drumuri înguste de munte sau chiar pe DN1-ul lor, la ce le-ar folosi dacă ai sfîrși în vreo rîpă sau direct pe faleză, zdrobit în fiarele contorsionate ale mașinii închiriate, ce satisfacție ar putea să aibă? Asta în condițiile în care ei știu foarte bine că turistul nu închiriază neapărat bolizi, ci mici mașini japoneze sau coreene care costă puțin, consumă și mai puțin, te transportă dintr-un loc magnific în altul magic, dar nu ajung la 140 km/h.

Întoarcerea. Parcă niciodată nu am fost mai zdrobit de o întoarcere acasă ca acum. Am condus pentru ultima oară mașina coreeană închiriată la aeroport, nu înainte de a ne delecta un prînz copios, lîngă zidurile venețiene, care a costat numai 39 de euro pentru două persoane. Transpiram cu entuziasm, fără să vreau, la 31 de grade Celsius, soarele ardea, iar eu bombăneam supărat. Dar după numai cinci ore, viteazul pilot al aeronavei a reușit o aterizare profesionistă pe Aeroportul Otopeni și, chiar dacă fusesem avertizat, șocul a fost mare: plonjam direct într-o noapte rece, violentă, urîtă, ploioasă. Dar mi-am adus aminte de cuvintele dramaturgului irlandez Brendan Behan, care pentru a-și scuza alcoolismul a inventat o butadă genială: What can’t be cured must be endured.

 Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).