Intelligens

Bienala de arhitectură de la Veneția este, de cel puțin două decenii, unul dintre principalele evenimente globale ale profesiei de arhitect. Vizitarea pavilioanelor naționale, a expozițiilor și evenimentelor conexe a devenit un obicei bienal pentru cei care doresc să aibă o viziune de ansamblu a stadiului la zi al profesiei și a modului în care o anumită tematică este înțeleasă pe toate meridianele planetei. După o primă încercare a lui Vittorio Gregotti în 1975, Bienala a introdus în 1980 secțiunea de Arhitectură, sub directoratul lui Paolo Portoghesi, iar în 2023 aceasta a primit nu mai puțin de 285.000 de vizitatori, din mai și pînă în noiembrie. Reflectînd subiectele importante ale arhitecturii în relație cu societatea, Bienala a abordat, la ultimele ediții, inovarea, arhitectura socială și comunitară, modul în care profesia a făcut față diverselor crize, etica și raportul dintre om și oraș.

Anul acesta, tema evenimentului cultural este răspunsul arhitecturii la problema schimbării condițiilor climatice. „Pentru a face față într-o lume în flăcări, arhitectura trebuie să reușească să folosească toată inteligența ce ne înconjoară.” În acest mod lapidar sintetizează curatorul Carlo Ratti accentul pe care Bienala îl va pune pe interdisciplinaritate, arhitectul fiind văzut mai puțin ca un decident unic, ci, mai degrabă, ca un membru al unor echipe ce reunesc domenii de expertiză diferite, complementare, capabile să furnizeze un răspuns optim exigențelor de construire. Titlul complet, „Intelligens. Natural. Artificial. Colectiv”, conține cuvîntul latin „gens”, adică oameni, gintă, popor și indică faptul că, în opinia curatorului, nu ne putem baza exclusiv pe Inteligența Artificială și tehnologiile digitale. Dacă pînă acum, arhitectura a negociat cu mediul pentru a reduce impactul asupra acestuia, ei bine, de acum înainte, spune Ratti, ea va trebui să se adapteze mediului, ceea ce reprezintă o schimbare de paradigmă.

Într-adevăr, în ultimele trei decenii, tehnologiile digitale de proiectare în arhitectură au înlocuit, treptat, desenul de mînă. Astăzi, pentru urbaniști este obligatoriu să proiecteze în GIS (Sistemul de Informații Geografice), iar pentru arhitecți, este probabil că în curînd va deveni obligatoriu să proiecteze în BIM (Modelarea Informatică a Clădirilor), în vederea atingerii unor exigențe foarte înalte legate de precizie, coordonare cu specialitățile, acuratețe a cantităților ș.a.m.d. În ultimii cîțiva ani, Inteligența Artificială a devenit un partener de proiectare pentru mulți arhitecți și studenți la Arhitectură, fiind integrată cu un entuziasm și o efervescență care au luat prin surprindere mediul profesional, mediul academic și legislația aplicabilă.

Totuși, aceste instrumente foarte avansate de proiectare nu pot să se substituie, deocamdată, concepției arhitecturale, modului complex în care arhitectul se raportează la utilizatori, la oraș și la mediu. Urmașă a arhitecturii coloniale, narațiunea modernistă potrivit căreia Stilul Internațional putea fi practicat atît la Ecuator, cît și la Cercul Polar de Nord și-a dovedit limitele și a fost abandonată, dar nu suficient de repede, căci înțelepciunea arhaică de a construi în relație directă cu natura fusese dată uitării. Trăind într-un mediu antropizat excesiv, omul contemporan a pierdut din vedere comunicarea necesară dintre clădire și mediu. La rîndul lui, folosind excesiv mijloacele digitale, arhitectul riscă să piardă relația directă cu materialul și cu construcția în sine. Aceste atribute ale unei arhitecturi capabile să facă bine oamenilor și mediului se cer redescoperite prin recuperarea și utilizarea unor forme diferite de inteligență, umană și non-umană. Studiată atent, inteligența plantelor și animalelor poate oferi răspunsuri corecte prin adaptări uluitoare la mediu. O proiectare care integrează natura în proiect nu se poate face fără peisagiști, dar nici fără botaniști și zoologi, care pot avea un cuvînt important de spus în vederea optimizării relației dintre construcție și mediu.

Mai mult decît un demiurg izolat care, prin geniul său copleșitor, izbăvește omenirea de metehnele sale proaste printr-o arhitectură vizionară, arhitectul contemporan devine acel specialist capabil să colaboreze într-o echipă multidisciplinară pentru a căuta răspunsurile optime la inundații, uragane, căldură excesivă sau pandemie, păstrînd ca valori supreme binele utilizatorilor, frumosul și sustenabilitatea, la scară globală. Într-o lume din ce în ce mai mică, a gîndi binele beneficiarului direct, în detrimentul unor oameni îndepărtați, nu mai este o opțiune, dacă a fost vreodată. O nouă baterie cu litiu în orașul verde și înmiresmat  înseamnă mine ilegale în Nigeria, unde oameni sărmani, alungați de deșertificare, contribuie la extracția metalului cărînd moloz în ligheane și găleți, prin șanțuri aride, denivelate și periculoase, doar pentru a-și putea hrăni copiii la sfîrșitul zilei.

Rămîne de văzut în ce măsură Bienala lui Ratti va reuși să ofere o perspectivă cu adevărat inteligentă, umană, proaspătă și sinceră asupra temei dezbătute, distanțîndu-se de excesele contemporane ale prealăudatei „arhitecturi verzi”. Aceasta, aclamată la unison de politicieni, industriași, finanțiști și arhitecți, este adesea doar o altă ștampilă post-colonială sub care, în loc de flori, frunze, fluturi și bondari, se ascund profituri considerabile, înlesnite de eludări abile ale legislației de mediu.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Credit foto: Wikimedia Commons