Note și impresii provensale

Cînd i-am spus unchiului meu, care a trăit vreo două decenii în Franța, că plec la Marsilia m-a avertizat: „Atenție la arabi”. Iar mama m-a îndemnat: „Atenție la negri, un alb a fost bătut recent doar pentru că s-a uitat la niște negri”. Românii sînt mereu foarte grijulii în ceea ce privește soarta Franței (chiar dacă nu o mai iubesc și o privesc de sus, ca și cum ar avea de ce) și nu contenesc să deplîngă amestecul rasial accentuat, care ne pute, de parcă ne-ar privi direct în vreun fel. Eu cred că dramatizăm peste măsură pericolul pe care-l reprezintă minoritățile acestea. Încep să am o altă perspectivă, puțin mai nuanțată. Aspectele negative aduse sînt depășite de cele pozitive, de sutele de mii și milioanele de foști imigranți integrați, care muncesc pe rupte, acele munci pe care francezii nu prea le mai practică, contribuind la prosperitatea Franței și la viața relativ ușoară pe care o au. Va fi mereu cineva care va susține sistemul de pensii francez, lăsînd la o parte sutele de fotbaliști de cea mai bună calitate, din care Naționala cocoșului galic ar putea forma cinci echipe la fel de competitive. Eu îmi fac mai degrabă griji pentru noi. În Aeroportul Otopeni, la plecare, la controlul de securitate. Buluceală, cu destul de mulți străini, care pur și simplu nu înțeleg ce caută în București. Tăvile nu sînt niciodată la îndemîna călătorilor care vor să-și ia zborul. Ele trebuie aduse pentru a-ți putea deșerta agoniseala și dovedi că ai gînduri curate. În fața noastră s-a nimerit să se așeze o bătrînică cu ochi albaștri. Mirosea de la o poștă a pensionar occidental. Ce-o fi căutat în București, nu am idee, însă și dînsa dorea să depășească furcile caudine și să pătrundă în anticamera Otopenilor. Un conațional se repezise în față, înșfăcînd patru lăzi de plastic pe care le-a așezat pe masă. Bătrînica a încercat să ia una, crezînd în altruismul omului valah, dar acesta s-a zbîrlit la ea și i-a comunicat prin gesturi că cele patru lădițe erau numai pentru el și grupul lui de zidari sau dulgheri. Ce inimă trebuie să ai pentru a nu arăta un pic de generozitate nu numai cuiva care este străin de jungla noastră (fiecare pentru el), ci și care în mod clar are o vîrstă înaintată, la care în subconștient speri să ajungi și tu… Am intervenit pentru a ne repara onoarea. „Madame, je vous amène une (și imediat m-am corectat), une caisse, ça suffit seulement une?” Complet surprinsă, bunicuța a dat din cap, una era de ajuns. Am luat pentru noi trei și pentru ea una. Mi-a mulțumit.

Postările domnului Cochinescu, care a vizitat locul cu vreo trei săptămîni înaintea noastră, aveau să dovedească faptul neașteptat că și Facebook-ul folosește la ceva. Ne-a schimbat cumva traseul pe care îl gîndiserăm în cele trei zile marseieze (aveam să abandonez Aix-en-Provence pentru o altă dată). Nu știam mai nimic despre Cassis sau minunatul Parc National des Calanques. Fără să stăm prea mult pe gînduri, încă din prima zi, după ce am urcat doar vreo zece metri pînă la Catedrala Nôtre Dame de la Garde, ne-am îmbarcat într-o croazieră pe mare. Litoralul provensal din zona Marsiliei este unul special pentru că marea a mușcat serios din continent, oferind curiozități naturale spectaculoase, mai puțin cunoscute turistului român, obsedat de Cannes și Saint-Tropez. Vremea era excelentă, vîntul călduț, ghidul francez vorbăreț (nu știu cum conducea nava și se putea concentra la discurs, dar sigur avea o mare experiență în ambele) și, după ce s-a scuzat în engleză, a dat-o rapid și comod pe franceză. Tant pis! Golfurile cu apă verzuie s-au adunat unul după altul și am avut grijă să le încercuiesc pe harta turistică și tocmai de aceea pot să le reproduc (reporterul trebuie să aibă mereu asupra lui un pix și un carnețel): Calanques de Sormiou, de la Triperie, Morgiou, de Sugiton și d’en Vau (dintre văi, în provensală). În unele din aceste grote rezistenții francezi au ascuns arme în cel de-al Doilea Război Mondial, iar o mică peninsulă a fost confundată de nemți cu o navă aliată, fiind bombardată, spre amuzamentul francezilor din zonă, care au poreclit-o rapid Cuirasatul. Voilà comedie! După o oră am terminat les calanques de Marseille și am ajuns în zona de calanques de Cassis, un mic port extrem de turistic, sat pescăresc la bază, mult lăudat. Programaserăm să-l vizităm a doua zi.

Am luat metroul și ne-am dat jos în Piața Castellane, în care aveau loc ample lucrări de infrastructură, praf, zgomot, garduri care încercau să fluidizeze circulația. După ce ne-am învîrtit degeaba cîteva minute, am apelat la o aplicație care măcar indica o direcție. Stația se afla la numai o sută de metri. Dar care stație? Căci erau mai multe. Am abandonat-o și am recurs la metoda tradițională – am întrebat doi șoferi de autobuz care vorbeau între ei. I-am deranjat, dar mi-am zis că, fiind turist, am acest drept. Ei își puteau relua taclalele profesionale (iei tu tura de noapte etc.) mai apoi, eu trebuia să ajung la Cassis. Șoferul francez alb s-a uitat lung la mine și mi-a zis că la Cassis se ajunge cu trenul, nu cu autobuzul, în timp ce șoferul foarte înalt african l-a contrazis. Nu, se poate lua și de aici, Frédéric, știu eu, mai mergeți încă trei sute de metri în față... Iar numărul cursei este 78, a adăugat un trecător care nu am înțeles cum de a auzit conversația noastră. Da, 78 este. În acea dimineață înnorată, în Castallane se ținea un simpatic tîrg de vechituri și nu numai (erau și plante, fructe și legume proaspete vîndute direct de producători), care mi-a adus aminte de cel din Plainpalais-ul de la Geneva. Dar nu aveam timp pentru a-l admira. Am mers într-adevăr trei sute de metri, am trecut pe lîngă alte stații, ale altor curse locale, pînă cînd am ajuns la refugiul care avea inscripționată cifra 78 și cuvîntul magic  Cassis. Ne-am pus pe așteptat. I-am spus Corinei să-și cruțe bateria telefonului, dar evident că nu m-a ascultat. Au fost mai multe alarme false, alte autobuze locale făcînd stație, dar 78-ul nu venea. Așteptările lungi, în stațiile de transport local, sînt cel mai eficace mijloc de a te conecta (fie că vrei, fie că nu vrei) cu autohtonii. La fel mi s-a întîmplat într-o amiază toridă de iulie la Palermo, cînd autobuzul spre Monreale întîrzia nepermis de mult, pentru că în zonă aveau loc lucrări. O doamnă pe la 70 de ani, cu ochi albaștri sfredelitori, m-a abordat după un sfert de oră și m-a întrebat dacă și noi așteptam mașina spre Cassis. Văzuse că nu urcaserăm în nici unul din celelalte autobuze, iar rucsacul destul de plin pe care-l aveam în spate i-a oferit celălalt indiciu decisiv. Dialogul a durat mai bine de un sfert de oră. Mergea la Cassis, dar partenerul ei o aștepta cu mașina pentru a ajunge, de fapt, în La Ciotat. Vă recomand La Ciotat, Cassis a cam fost distrus de turismul în masă, însă La Ciotat încă păstrează acel farmec al micilor porturi de altădată. Eu sînt născută în Marsilia și am muncit aici, dar La Ciotat este mult mai frumos. La fel și Martigues. Acolo să vă duceți. Cînd a aflat că sînt din România și-a adus aminte că a avut în practică o româncă, prin Alianța Franceză (?), care la finalul stagiului începuse să se descurce binișor în limba franceză. Și pe nepusă masă a rostit magicul cuvînt Mamaia. Am rîs și i-am spus că praful s-a ales și de Mamaia, știți, s-au construit blocuri de zece etaje unul lîngă altul, și pe plajă. Da, vă cred, aceeași problemă este și la noi. Dar știți ce, eu cred că este vina primăriilor. Abia cînd discuția a alunecat spre educația precară a tinerelor generații – auzise la televizor niște greșeli de exprimare care o oripilaseră (dacă nu știi să scrii corect înseamnă că nici nu știi să gîndești corect, nu-i așa?) – mi-a mărturisit că învățase limba franceză abia la școală, ca a doua limbă, ea fiind armeancă. M-am întrebat dacă nu cumva părinții ei fuseseră refugiați armeni salvați de amiralul Derrien, între 11 și 13 septembrie 1915, cînd au fost salvați de la o moarte sigură 4.092 de armeni care reușiseră să ajungă în golful Alexandretta. O mică picătură într-o mare de sînge. Dar nu am avut timp s-o întreb. Evenimente istorice care au determinat adoptarea unei politici curajoase a statului francez față de genocidul armean, fapt ce a perturbat serios relațiile cu Turcia lui Erdogan, care continuă să nege crimele regimului otoman al Junilor Turci. De altfel, implicarea Franței în recenta criză din Nagorno-Karabah de partea Armeniei avea să displacă profund dictatorului azer Aliev. Misterioase figuri și steaguri azere ar fi fost reperate în timpul revoltelor din Noua Caledonie, scria și Le Courrier International. Am mai aflat că doamnei nu-i plăcea vremea, cam morocănoasă (dar norii aveau să dispară ca prin farmec, la nici o oră după ce am ajuns în Cassis): Și dintr-o dată, bang, te izbește o vară atît de toridă încît nu poți face altceva decît să stai în casă. La un moment dat, discuția a lîncezit și am profitat pentru a reveni lîngă soție, care se odihnea pe o bancă, în apropiere. Da’ știu că ai vorbit cu ea… După alte zece minute, mica pensionară a venit spre noi și mi-a făcut semn cu mîna: Vine, vine, allez, montez! Ne-am urcat în 78 și am admirat peisajul pînă la Cassis, pantele erau destul de abrupte, iar șoferul conducea încet și cu grijă. Schimba a doua cu a treia și invers. Plouase destul căci vegetația era de un verde crud, în așteptarea verii necruțătoare. La Cassis ne-am dat jos și am căutat străduța care ducea spre centrul micii stațiuni. Locul era deja luat cu asalt cam de un sfert din hoardele care-l vor vizita în plin sezon. Văd un castel, trebuie să ajungem la castel, mi-a spus Corina. Explicabil, îi plac castelele. Nici un indicator însă nu lămurea chestiunea de bază – cum să ajungem la el. Castelul a fost construit anume pe o culme pentru a nu fi ușor de cucerit, dar totuși un drum ar fi trebuit să existe. Am întrebat o doamnă de la un centru de închiriere a echipamentelor nautice care m-a lămurit: Da, este un fost castel, dar acum se află în proprietate privată, nu poate fi vizitat. Se pare că acela era orașul vechi fortificat, cu o suprafață de 48.000 de metri pătrați, în care s-au refugiat locuitorii din Cassis odată cu instabilitatea Evului Mediu timpuriu, putînd adăposti 280 de oameni. Era deținut de familia Baux. Ne-am oprit pe o mică plajă cu pietricele, începuse să picure, plafonul de nori era amenințător, dar micul port rămînea fermecător. Mi-am înmuiat picioarele în apa destul de rece a Mediteranei. Era bine, erau clipe memorabile prin simplitatea și banalitatea lor, tocmai pentru că erau scoase din nenorocita rutină zilnică. Prînzul la o terasă a fost nereușit și scump, dar soarele ne-a răsplătit credința și efortul. Vinul de Cassis este unul adaptat locului și climei, căci 71% din el este alb, 26% rosé și doar 3% roșu. Nimic mai potrivit decît un pahar de rosé rece într-o seară toridă de august.

Pe aeroportul din Nisa, pentru întoarcerea în țară. Dominată iarăși de aceleași întrebări, pe care mi le tot pun atunci cînd, după o mică perioadă de timp trăită într-un alt spațiu și într-o altă limbă, mă izbesc de valurile de conaționali. Impresia mea este că marea majoritate a celor care călătoresc în Europa și se întorc în România (deci nu vorbim despre diaspora muncitoare) fac parte din două mari categorii: 1) dubioșii oameni de afaceri și 2) înaltul personal al ministerelor din București, care are acces direct la caiete de sarcini sau informații confidențiale despre licitațiile publice. Evident că și unii, și alții sînt însoțiți de consoarte, amante, plozi, cumnați, veri. În fața mea s-au nimerit două cupluri care se întorceau de la o paranghelie ocazionată de Marele Premiu al Formulei 1 de la Monaco, ce tocmai avusese loc. Doamna comenta cu ceilalți  isprăvile pe care le-ar fi comis o altă româncă, aparent frumoasă, care a dansat la o petrecere cu steagul nostru sfînt și tricolor, dar aceasta nu ar fi împiedicat-o să meargă și la alte petreceri, probabil organizate în marja aceluiași premiu, adoptînd drapele sîrbești, grecești sau nemțești.

Revenit în țară, la datorie, a doua zi de dimineață, imaginea șocantă și care demonstrează încă uriașa diferență între țările civilizate din Occident și România, încă o țară cu un larg segment de oameni aflați pe pragul sau sub pragul sărăciei (care de regulă se confundă cu ieșirea la pensie, dar nu numai): lîngă Palatul Administrativ, mai bine de cincizeci de oameni se buluceau la intrarea unui magazin de second hand la ora 8,30. Pesemne se băgase marfă proaspătă. Poate saci cu haine aduse cu trenul din Franța. Parcă nici nenumăratele oficii cu păcănele nu mi se par la fel de deprimante precum magazinele de second hand. O realitate care mi-a adus aminte de discrepanțele mari care există între pensionarii din România și cei de Franța, care se traduc prin valoarea pensiilor. Dacă în România, în afara unor categorii privilegiate, ieșirea la pensie reprezintă o declasare materială și socială clară, în Franța nu e deloc așa, căci altfel nu s-ar explica numărul mare de pensionari pe care-i vezi bucurîndu-se de timpul lor liber. Ultimul lor timp rămas. În afară de faptul că economia franceză este mult mai competitivă și solidă, ea se bazează și pe o forță de muncă relativ tînără, formată și din sutele de mii de foști imigranți arabi și negri despre care eram avertizat înainte de a pleca la Marsilia.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).