O croazieră în insulele ionice

Fascinante sînt navele turistice elene care sînt folosite pentru a organiza croaziere dintr-o insulă sau port spre alte insule sau porturi. În această vară mi s-a întîmplat să mă îmbarc a doua oară într-o astfel de aventură turistică cu plecare din micul port Nidri, din insula Lefkada. Prima oară s-a întîmplat în 2018. Și revenirile au importanța și șarmul lor nostalgic. Copiii erau cu șase ani mai mici, iar noi cu șase ani mai tineri, chiar dacă la vîrsta noastră trecerea timpului nu a lăsat neapărat urme grave. Nu încă. Ne-am cumpărat biletele cu o zi înainte, după ce am nimerit la reprezentanța primei firme peste care am dat în Nidri. Angajatul cu care am vorbit un sfert de oră, cam de vîrsta mea, cînd a venit vorba de plată, m-a întrebat dacă nu cumva România a adoptat și ea moneda euro, el așa știa. I-am zis că nu, politicienii noștri nu vor treaba asta. „Poate că e mai bine”, mi-a răspuns el dînd din cap. „Știți cît costa sticluța asta de apă cînd aveam drahme? 50. Acum costă 50, dar de eurocenți, deci e de trei ori mai scumpă.” Prețul pentru șapte ore de călătorie mi s-a părut mai mult decît rezonabil – 40 de euro, iar pentru copii este redus cu jumătate.

Dimineața. Un întreg Babilon se îmbarcă pe nava Makedonia Palace. Este recomandabil să vii cu cel puțin trei sferturi de oră înainte de plecarea vaporului, pentru a ocupa locuri cît mai decente și, mai ales, dacă este posibil, la umbră și aer condiționat, căci a sta opt ore în soarele grecesc din iulie sau august poate fi extrem de dăunător. Fatal. Nu înțeleg unde pot intra atît de mulți oameni. De ce, este ușor de imaginat, căci croazierele oferă o perspectivă unică a Greciei și a miracolelor sale geologice și nautice, în strînsă interdependență. Îndrăznesc să spun că cine nu s-a îmbarcat într-o croazieră insulară elenă și totuși a fost în Grecia a ratat o parte esențială a ei. Nu intri în pielea lui Ulise și nici a miilor de magistrali navigatori eleni din Antichitate, care au ajuns peste tot în Mediterana și nu numai (întemeind colonii, care au dus la înființarea unor orașe care există și azi). Confortul este asigurat, nici măcar nu ești marinar, dar descoperi culori pe care nu le credeai posibile și care, practic, nici nu pot fi redate în cuvinte.

Populația unei comune din România se află în același timp și în același loc, la bordul navei, familii de italieni cu trei copii, scandinavi cu pielea roșie ca racul, care îndură cu stoicism căldura, sau chiar o familie standard, cu doi copii, din Polonia, care nu îmi dau seama cum a fost dibuită (după limbă, desigur) de o membră a echipajului care, atunci cînd nu avea îndatoriri profesionale, în timpii morți, revenea la ei, lansîndu-se în lungi dialoguri extrem de pasionale și șîșîite. Poloneza este cea mai șîșîită limbă slavă. În apropiere am remarcat și o unitate familială de conaționali. Ieșeau în evidență de la prima ochire cei doi masculi, posibil frați, deținătorii celor mai proeminente burți pe care le-am văzut vreodată. Dar oare aceasta nu este o altă formă de discriminare? Supraponderalii nu sînt și ei ai noștri, nu produc și ei plusvaloare, nu consumă cît doi oameni normali, o chestiune esențială pentru capitalism? Tind să cred că nici un popor din Europa nu se remarcă mai clar și mai decisiv decît românii prin prezența burții proeminente, gigantice. Mă întreb dacă în basmele noastre zmeii aveau burți, iar Feți-Frumoșii erau trași ca prin inel pentru că mergeau la sală și aveau o dietă corespunzătoare, din care lipseau cu desăvîrșire berea și șaorma cu de toate.

În cadrul echipajului navei de croazieră am remarcat și un român relativ tînăr, complet bronzat, perfect intregrat în echipajul elen, cu care comunica în greacă și care încă de la începutul excursiei ne-a salutat voios în limba română, sfătuindu-ne să ocupăm repede un colț ferit de soare din interiorul navei, unde bătea și aerul condiționat și „unde veți putea mînca în liniște”, căci în prețul biletului era cuprinsă și o gustare modestă (dar după ce ai înotat două ore, ajungi să o apreciezi) alcătuită dintr-o felie de pîine, două frigărui/souvlaki de porc sau pui și puțină salată. În 2018 nu primisem acest mic festin, masa de prînz fusese la o tavernă din micul port Fiscardo, contracronometru („Guys, you have one hour, come back, it’s difficult to come from Fiskardo to Lefkas, we don’t have buses here”, ne avertizase atunci vocea căpitanului-ghid). De aici mi-am cumpărat acum cel mai frumos carnețel, cu coperte decorate tipic elen, în alb-albastru, cu motive acvatice și un pește uriaș. Greek motifs. Foarte amabil și neurmărind nimic, românul din echipaj chiar a încurajat-o pe fiica mea să sară de la trambulina navei într-una din opriri, în dreptul Ithacăi, oferindu-i o vestă de salvare portocalie. În schimb, în timpul fiecărei pauze suda țigară de la țigară. În mod sigur, munca cea grea îl aștepta după ora 18,30, cînd nava revenea în portul Nidri, turiștii debarcau, iar vasul trebuia curățat lună pentru excursia de a două zi.   

Una dintre atracțiile croazierelor organizate din Nidri (Lefkada) este peștera Papanikolis. Navele de croazieră se opresc în fața ei, cam pe la o sută de metri, iar dacă este cazul așteaptă ca aceea care a ajuns înainte să plece. Abia apoi, cu frîna de mînă trasă, în viteza întîi, pufnind, străbat încet și cu mult grijă distanța, poziționînd puntea în interiorul ei. Turiștii dau buzna pe punte, cu telefoanele pregătite, pentru a fotografia. Dintr-o dată, nava Makedonia Palace a duduit de celebrul refern „I feel good” al lui James Brown. Nu am înțeles explicațiile căpitanului, dar mi-am adus aminte că în 2018 aflasem care este originea acestui nume. Peștera se află pe mica insulă Meganisi, situată cumva paralel cu coasta sud-estică a insulei Lefkada. Numele Papanikolis vine de la unul dintre puținele submarine elene din cel de-al Doilea Război Mondial care a repurtat cîteva victorii împotriva navelor italiene după agresiunea Italiei lui Mussolini asupra Greciei (probabil cel mai absurd război între două națiuni atît de apropiate, dar factorul politic a primat și l-a costat destul de mult pe ambițiosul și arogantul Mussolini – mă rog, nu era nici primul și nici ultimul care i-a privit de sus pe greci).

Pentru eleni, și acum ziua în care i-au spus Nu (Oxi) lui Mussolini este una de mare sărbătoare națională. Iar grecii au fost cît pe ce să-i bată pe italieni. Teatrul principal al războiului a fost chiar regiunea unde se află Parga, Epirul de Nord. Papanikolis se ascundea și în această peșteră. Sînt sigur că era doar unul din locurile imposibil de detectat pe care căpitanii submarinului le-au folosit de-a lungul războiului. Construit de francezi pe șantierul de la Nantes, în 1926, putea atinge o viteză de 26 km/h la suprafață și de 17 km/h în submersiune. După ce Hitler a decis să-și ajute aliatul aflat la ananghie, îngropat în sudul Albaniei, Papanikolis, alături de alte nave de război elene, a părăsit apele ionice și s-a îndreptat spre Egipt, unde și-a stabilit baza. De aici a operat către alte misiuni de patrulare sau de sprijinire a operațiunilor unor echipe de comando, care vizau trupele naziste de ocupație, prin acțiuni de sabotaj. În octombrie 1944, submarinul s-a întors în Grecia eliberată, dar aflată la începutul războiului civil. Fiind depășit din punct de vedere tehnic, a fost scos din uzul Marinei elene, însă partea lui superioară, inclusiv periscopul, a fost demontată și se păstrează la Muzeul Elen al Marinei din Pireu.

Ultima oprire a navei a fost în dreptul insulei Skorpios, una dintre insulele private ale Greciei, poate cea mai celebră, căci a fost deținută de Onassis, care a cumpărat-o în 1963 pentru echivalentul a numai 15.000 de euro. Aici, Aristotel Onassis s-a căsătorit cu văduva lui JFK, Jackie Kennedy, la 20 octombrie 1968. Se pare că Jackie s-a atașat de insulă și de vilă, decorînd-o după gustul său. Au fost ridicate garduri care să-i protejeze intimitatea, ceea ce nu a împiedicat un fotograf italian să o surprindă nud în anul 1971. Pozele au apărut în presa de scandal. Onassis, fiul său Alexander (1948-1973, mort la 24 de ani într-un accident de avion) și fiica sa, Christina, sînt înmormîntați aici. Nepoata lui Onassis, fiica Christinei, a vîndut insula pentru 153 de milioane de dolari fiicei oligarhului rus Dimitri Ribolovlev, care ar fi vrut să dezvolte un ansamblu imobiliar de lux, ceea ce a stîrnit un mare scandal în Grecia, căci zona este protejată legal. Tind să cred că proiectul este blocat, căci nu erau urme de șantier.

Am plonjat în apa de un verde cristalin înfricoșător, se vedeau peștii la o adîncime de patru-cinci metri, am înotat un pic și am revenit pe nava Makedonia Palace, căci nu ți se permite să ajungi pînă la mica plajă, unde se află și o gheretă aparent părăsită. Insulița are o suprafață de numai 83 de hectare, iar în 2012 era locuită de numai cinci oameni. Pancarte erau amplasate în mai multe locuri vizibile ale insulei, dar nu am reușit să deslușesc mesajul. Mai mult ca sigur erau informări/avertizări că insula este proprietate privată. În ciuda camerelor de supraveghere și a personalului, nu este ușor de securizat insula, căci în zonă circulă sute de ambarcațiuni diferite, nu doar marile nave de croazieră, ușor de reperat.

La plecarea din Lefkada, gazda greacă, ce administra o frumoasă pensiune care oferea și un mic dejun consistent, soția căpitanului navei Makedonia Palace, mi-a spus: „Lots of Romanians in Lefkas”. Nu m-am putut abține să îi răspund sincer: „Sorry for that”, dar ea a încercat să-mi explice că nu era un reproș: „No, no, Greeks and Romanians people are close”. Ceea ce este perfect adevărat, profesorul Tudor Dinu o știe mai bine. Ultima noapte am decis să o petrecem tot în Grecia și nu în Bulgaria, dar mai aproape de casă (a doua zi am străbătut sărăcăcioasa Bulgarie, iar la 8 seara eram la București), în micul port Keramoti, care asigură legătura cu Thassos-ul românesc (nimeni nu știe că el, în schimb, chiar a fost bulgăresc pentru cîțiva ani). Plaja excelentă, cina proastă, de parcă influența valahă ajunsese aici în mod indubitabil (porții zgîrcite, un singur fel chiar dacă în meniu erau trecute vreo zece – pe malul mării să nu ai pește!), cazarea însă bună, într-un apartament decent și curat, la trei pași de plajă, numit „The Inside Apartment”. Ceea ce mi-a prilejuit o altă glumă seacă. I-am spus grecoaicei blonde, care venise să ne întîmpine și să ne dea cheia, că „So, it’s an inside apartment and not an outside apartment”. „Ce m-am mai rîs”, m-a apostrofat fiică-mea. Dar nu mă pot abține. Parcă sînt din Seinfeld. Sau poate am văzut prea mult Seinfeld, nu îmi dau seama exact.  

Nu știu cum se face, dar mă întorc acasă mereu cu bucăți din Grecia. Ar fi tare bună o psihanaliză a acestui fenomen. Încă din 2019 am adus din Thassos cîteva bucăți din marmură care se extrăgea de acolo și încă se mai face acest lucru. Am greșit drumul către Marble Beach (Makriammos) și am fost obligați să conducem mașina pe un drum extrem de abrupt, care era folosit de uriașe camioane care încărcau marmura, urcată apoi pe feribot și transportată în Grecia continentală. Îmi imaginez durerea de cap a angajaților de pe feribot căci un astfel de camion, care cîntărește patruzeci de tone, nu poate fi așezat oriunde. Există în mod sigur o știință.

Cîteva fragmente din acea marmură folosită și la ridicarea templelor din Atena antică încă se mai află în curtea noastră. Atunci cînd bate vîntul tare dinspre Carpați, le folosesc pentru a-mi propti ghivecele. Anul trecut am făcut același lucru în Kephalonia. De data asta am preferat pietrele  plajelor din croazieră. Îmi pare rău că nu le-am ordonat, ar fi fost frumos să știu de unde provenea fiecare. Am strîns o sacoșă de pietre perfect șlefuite, de parcă sînt ouă de porumbel, dar și unele mai mari, de un alb imaculat, pe care fiică-mea a promis că le va picta. Vom mai vedea dacă se va ține de promisiune. Pînă una-alta, le-am ordonat într-un șir frumos pe pervazul de la parter, astfel încît de fiecare dată cînd mă voi întoarce acasă, pe burniță, ploaie, lapoviță, să îmi aduc aminte că există o Grecie însorită pe care, cu ajutorul bunului Dumnezu, poate o voi revedea și la anul. În alte ipostaze, în alte locații, ca pe o femeie frumoasă și iubită, care se lasă descoperită încetul cu încetul, în ciuda ironiilor de acasă („Iarăși Grecia, iarăși pietre?”) care îmi provoacă reacții furioase, pe care le păstrez doar pentru mine, de genul „Tu faci ce vrei cu banii tăi, iar eu la fel”.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).