Pariul

Era spre sfîrșitul lunii mai. Cursurile semestrului doi erau pe sfîrșite, iar sesiunea de vară cu inevitabilul fior al examenelor bătea la ușă. Era multă vînzoleală la căminele studențești din Regie, unde era „împărăția” studenților politehniști, iar numărul intrușilor – vreau să zic, de la alte institute de învățămînt superior bucureștene – era nesemnificativ. Era, dacă îmi aduc bine aminte, un singur cămin de mediciniști, unde locatarii, în marea lor majoritate, erau studenți străini veniți de pe alte meleaguri, Africa și Asia, în special, atrași de încurajatoare taxe de studii și cazare, ba chiar scutiți de ele pentru unele categorii de „pretini” ai generoasei Românii. În anii următori, în campusul universitar – se mutase și Politehnica în vecini, peste apa Dîmboviței – eram amestecați mai multe „neamuri” universitare, nevoia de spații de cazare a condus la noi construcții de cămine. Viitorii ingineri își vedeau de-ale lor, în atmosfera febrilă premergătoare sesiunii de vară, dar asta nu însemna că nu mai existau și ferestre pentru a te da în stambă. Pentru cei cu frecvența redusă la cursuri – doar și damblalele își cer dreptul! –, practică destul de curentă, una dintre problemele specifice momentului era lipsa cursurilor „manu propria”, pe care să buchisești mai ușor în sesiune, nu să te chinui descifrînd la nesfîrșit hieroglifele colegilor mai harnici, prezenți mereu în amfiteatre, notînd conștiincios, așa cum ar fi trebuit să facem și noi, chiulangiii.   

Cum bursele universitare erau distribuite celor cu o anumită medie – rezonabilă ca prag, dacă îmi aduc bine aminte –, rămîneau totuși mulți fără acest drept, stavilă fiind venitul pe familie, mai ales al celor din orașe mai mari, dezvoltate industrial, unde adesea chiar ambii părinți erau angajați, depășind limita salarială admisă. Și cum majoritatea studenților electroniști erau „orășeni”, solda venită lunar de la părinți era baza, oxigenul continuării studiilor. Cam 500 de lei pe lună, în acele vremuri, era o sumă onorabilă pentru un trai decent, iar cîțiva gologani mai rămîneau pentru „adiacente” utilități. Cartela de masă la cantina studențească era vreo 250 de lei, căminul 50 de lei și, cu puțină cumpătare, mai puteai economisi pentru un film cu iubita, un spectacol, o bere la restaurantul „Gambrinus”, că doar nu era să-ți cumperi abonament de tramvai, mai ales că, mai nou, și taxarea devenise... autotaxare!

Banii ajungeau și nu prea, de la caz la caz și după necaz, cum se zice, iar necazul era adesea cîte o „risipitoare” grenadă-dambla, pe al cărei inel de declanșare degetul era mereu pregătit. Adesea, dintr-o proastă programare a timpului necesar studiului, pigmentat cu necugetate „isprăvi” care nu erau trecute în „bibliografia” cursului, erai obligat să mai repeți materia și în noaptea care preceda examenul. A doua zi, cu ochii cît cepele, obosit, în drumul spre „execuție”, te gîndeai la Gore Pirgu care, într-o stare asemănătoare, datorată însă altor cauze, avea rețeta terapeutică binefăcătoare: „...te duci la moașă, să te tragă cu oțet de trandafiri și opodeldoc”. Din păcate, alta era „moașa” și alta „terapia” spre care te îndreptai.

Cînd aventura nu te bîntuia pe tine însuți, o simțeai cum plutește în aer. Urma ceva, inevitabilul era iminent, mai erau și alții capabili de spargerea monotoniei.

Doi colegi, cu state mai vechi în facultate, prieteni buni și adversari în neobișnuite pariuri, făceau vîlvă prin ineditul găselnițelor, subiecte de năstrușnice confruntări. Încă nu începuse sesiunea cînd, într-una din zile, un severinean, Marin – cum altfel? –, se întoarse din centrul orașului, unde zicea că studiase la BCU, dar la întoarcere intrase și într-o cofetărie pe Calea Victoriei, unde mîncase o prăjitură de sezon, mare, ieftină și gustoasă. Într-o doară, îi aruncă momeala unui posibil pariu lui Andrei, un orădean, poloist pe vremuri, un tip echilibrat, dar care la auzul cuvîntului „pariu” lăsa totul baltă, intrînd fără întîrziere în amănuntele subiectului. Facem prinsoare pe 500 de lei, îi propune instantaneu Marin, că nu poți să mănînci trei prăjituri dintre acelea din care eu, cu chiu, cu vai, am reușit să termin una? Andrei s-a luminat la față: iată prilejul să fac rost de cinci sutare nemuncite, s-a gîndit el pragmatic. Cum să nu pot să mănînc trei prăjituri, și-a zis. Gata, batem palma!

A doua zi, vreo patru colegi, martori curioși, îi conduceam pe cei doi „combatanți” la renumita cofetărie din acele vremuri, „Nestor”, demolată după cutremurul din ’77, pe locul acelei clădiri construindu-se apoi Hotelul București.

Mai înghesuiți, ne așezăm la masă, iar cele trei prăjituri sînt aduse în trei mari farfurii diferite, prăjituri de mărimea unor cărămizi, umplute din belșug între cele două capace cu spumă de căpșuni. Cel care a preluat comanda bănuia, probabil, trei clienți pofticoși, nu i-am spus nimic de pariu. Apăruseră căpșunile, iar prăjitura era specialitatea sezonului. Cînd le vede, Andrei face ochii mari, pare uimit, dar nu comentează. Începe în trombă, alternînd înghițiturile repezite cu multă apă cu gheață, mai tușește, mai sughiță, mai rîgîie, iar după scurte pauze ajunge la a treia. Marin pare alarmat, se gîndește la banii pe care trebuie să-i dea, drept care îi sugerează orădeanului că ar fi bine să anuleze pariul, că dacă îi vine rău el nu e vinovat, că nu își asumă nici o răspundere etc. Refuzul lui Andrei e categoric: atacă și a treia prăjitură! Se aduce des apă cu gheață, Andrei părea a avea sacagiul lui care îl aproviziona grijuliu, ca pe un vechi client de pe Podul Mogoșoaiei –  vechea denumire a Căii Victoriei –, pe care ne aflam acum. Cîțiva vecini, clienți de la mesele din jur, s-au ridicat în picioare să vadă mai bine minunea; spectacol rar, e drept. Iar noi, chibiții, amplificam zarva din cofetărie prin aplauze și tot felul de strigături, care mai de care mai „originale”, departe toate de miza înfruntării. În final, victorie! Îngurgitarea s-a făcut în timp record, pariul fiind cîștigat de Andrei.

Cu banii s-au complicat puțin lucrurile, dar numai pentru scurt timp. Marin neavînd bani cash – cei 500 de lei, valoarea pariului –, a găsit o soluție onorabilă: avea o comandă pentru un costum la celebra croitorie din blocul cooperației meșteșugărești, de pe Calea Victoriei, de lîngă Miliția Capitalei. La termenul sorocit pentru ridicarea comenzii s-au prezentat amîndoi: Marin a luat numai pantalonii, iar Andrei a plecat cu haina costumului.

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.